Key terms: accounting conservatism, accounting optimism, fair value accounting, historical cost accounting, Conceptual Framework for Financial Reporting

1. Introducere

Raportându-ne la diferitele politici și practici adoptate de entități, observăm că nu de puține ori, în situații similare, companiile abordează în mod diferit maniera de înregistrare, prelucrare și raportare a informației financiare. De aici survine următoarea întrebare: Care sunt aspectele sau motivele care întrețin acest comportament? Un răspuns considerat valid este acela că principalul motiv îl reprezintă percepția optimistă sau prudentă a profesioniștilor din mediul economic în tratarea di­verselor cazuri.

Majoritatea normelor și practicilor contabile au la bază o doză mai mare sau mai mică de prudență, respectiv de optimism, determinată de subiectul abordat, de interesul manifestat și chiar de riscul asumat. În contabilitate, cea mai elocventă formă de manifestare a tipului de comportament, prudent sau optimist, este reprezentată de modul de evalua­re ulterioară a elementelor. O atitudine prudentă presupune utilizarea pentru evaluarea ulterioară a valorii costului istoric (aceasta fiind cea mai credibilă valoare), iar o atitudine optimistă este reflectată prin raportarea elementelor la valoarea justă.

Astfel, considerăm că maniera de abordare a avut și continuă să aibă un rol deosebit de important în evoluția și îmbunătățirea calității informa­ției financiare raportate diferitelor clase de utilizatori, motiv pentru care tratarea acestui subiect facilitează cunoașterea sau identificarea ipotezelor și raționamen­telor care stau la baza adoptării diverselor categorii de decizii în mediul economic.

2. Prudență și/sau optimism în estimare și evaluare. O recenzie a literaturii de specialitate

De-a lungul timpului, foarte mulți specialiști și academicieni din domeniul contabilității și al finan­țelor au fost preocupați de identificarea unor răs­pun­suri adecvate și valide la următoarele întrebări: Care ar fi doza de prudență (conservato­rism) și respectiv de optimism care ar trebui să gu­verneze comportamentul entităților în elaborarea și raportarea informației financiare? Care ar fi solu­ția pentru menținerea unui echilibru între cele două „coordonate” astfel încât raportarea financiară să fie una realistă, pentru a nu afecta interesele utiliza­torilor acesteia?

Ținând cont de faptul că există o multitudine de factori și de situații particulare care pot influența activitatea unei entități, nu s-a putut identifica un răspuns generic la aceste întrebări. Cu toate acestea, majoritatea consideră că adoptarea unui comportament prudent într-o măsură rezonabilă este necesară pentru evitarea unor repercusiuni grave cauzate de un optimism excesiv.

Luând în considerare faptul că prudența este unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute con­cepte contabile, dezbaterile pe această temă sunt la fel de vechi precum existența ei, iar părerile sunt împărțite. În timp ce unii consideră prudența ca o parte integrantă a contabilității, alții sunt de părere că încorporarea unui anumit grad de conservato­rism în situațiile financiare conduce la apariția unor e­rori, afectând neutralitatea și credibilitatea infor­mației contabile, motiv pentru care aceștia conside­ră că prudența nu ar trebui aplicată în contabilitate (Karahan, 2013).

Însă, indiferent de poziția adoptată de specia­liștii în domeniu, toate entitățile includ în raportarea financiară o anumită doză de prudență. Raportându-se la faptul că stabilirea profitului este una arbi­tra­ră, fiind influențată de tehnicile contabile impuse, dar și de comportamentul adoptat în prezentarea unor situații incerte, multe opinii sunt în favoarea aplicării prudenței, deoarece raportarea unui profit minim poate aduce doar beneficii: „reducerea sar­cinii fiscale, evitarea distribuirii de dividende fictive (care poate conduce la decapitalizare), protejarea creditorilor împotriva distribuirii de active sub for­mă de dividende și atenuarea unei viziuni prea opti­miste a managerilor asupra propriei performanțe” (Gușe, 2011).

În accepția contabilă, o atitudine prudentă presupune raportarea tuturor pierderilor, și anume atât a celor efective, cât și a celor potențiale, iar în ca­zul veniturilor, prezentarea doar a câștigurilor rea­lizate, nu și a celor potențiale. Practic, acest con­cept poate fi ușor manipulabil, ținând cont de inte­re­sul și de atitudinea celor implicați. Spre exemplu, la începutul secolului XX, prudența era speculată și utilizată drept o modalitate de creștere a rentabilită­ții financiare pe termen lung, prin constituirea unor rezerve ascunse, cu scopul potențial de a finanța afa­cerea în anii mai puțin favorabili. Cu alte cuvinte, în exercițiile financiare următoare, pierderile actuale vor fi disimulate prin acoperirea lor cu ajutorul re­zer­velor oculte create anterior (Gușe, 2011). Astfel, printr-o prudență excesivă se poate transfera o par­te din profitul obținut de la un an la altul, fapt care conduce implicit și la transferarea incertitudinii de la un an la altul (Bunea, 2014).

În sens contrar însă se poate aplica o formă mai atenuată a prudenței sau se poate face rabat de la pru­dență. Această manifestare este de cele mai mul­te ori determinată de optimismul uneori exage­rat al managerilor, care, având ca principal obiectiv creș­terea profitului și distribuirea de dividende, reușesc prin intermediul estimărilor și al declarațiilor lor optimiste să prezinte un rezultat mai mare, cu riscul ca în viitor să devină „martorii decapitalizării en­ti­tății” (Bunea, 2014). Prin urmare, investigarea efec­telor încrederii excesive manifestate de manageri este importantă, deoarece optimismul exagerat poa­te conduce la distrugerea de valoare, fiind opor­tune identificarea precoce a acestuia și adoptarea măsurilor necesare (Ahmed și Duellman, 2012).

În continuare, ne-am propus să prezentăm modul în care este reliefată prudența în contextul diferitelor reglementări contabile.

Prudența în contextul reglementărilor contabile internaționale

La nivelul reglementărilor contabile internațio­nale, până în anul 2010 prudența era menționată în Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare elaborat de Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (IASB). Con­ceptul de prudență era enunțat ca făcând parte din caracteristicile calitative ale informației conta­bile. Conform prevederilor din varianta anterioară a Cadrului general conceptual, informațiile prezentate în si­tuațiile financiare pot fi utile doar dacă au anumite caracteristici calitative, și anume: credibilitate, com­pa­rabilitate, relevanță și inteligibilitate. Pentru a putea stabili dacă o informație este credibilă sau nu, în Cadrul general era precizat faptul că o astfel de informație trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici: prudență, neutralitate, exhaustivita­te, reprezentare exactă și prevalența economicului asu­pra juridicului. Astfel, prudența era prezentată ca fiind o componentă a credibilității. Totuși, aceas­ta nu înseamnă că pentru ca o informație să fie credibilă ea trebuie să respecte în același timp și în egală măsură toate criteriile stipulate.

Necesitatea prudenței a fost argumentată în con­textul incertitudinii privind prezentarea unor evenimente în situațiile financiare. Ca atare, în Cadrul general al IASB s-a precizat că prudența presupune introducerea unui grad de precauție în exercitarea raționamentelor necesare efectuării unor estimări în condiții de incertitudine, „astfel încât activele și veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile să nu fie subevaluate”.

Aceste aspecte au fost enunțate pentru a-i permite organismului internațional de normalizare să introducă în standardele elaborate sau revizuite politici prudențiale dacă prin intermediul acestora se asigură un grad mai mare de credibilitate a raportării financiare.

În textul din Cadrul general a fost atins și un aspect care în ultimii ani a fost subiectul multor dezbateri și controverse, și anume relația dintre prudență și neutralitate. Din text reiese faptul că dacă prudența se aplică într-o manieră rezonabilă se asigură neutralitatea și implicit credibilitatea informației contabile.

Însă de multe ori prudența presupune aplicarea unui tratament asimetric în recunoașterea pierderilor și a câștigurilor în condiții de incertitudine, caz în care neutralitatea este afectată. Ca urmare a acestei situații s-a pus următoarea întrebare: Existența prudenței conduce la pierderea neutralității informației financiare? Analizând noul Cadru general conceptual se constată că răspunsul la această întrebare este afirmativ.

În Cadrul general conceptual de raportare financiară emis de IASB în anul 2010 au survenit anumite modificări privind caracteristicile calitative ale informației financiare utile, și anume: termenul credibilitate a fost înlocuit cu reprezentare fidelă, iar conceptele de prudență și de prevalență a economicului asupra juridicului au fost eliminate, fiind prezente doar în cadrul standardelor contabile specifice.

Eliminarea acestor caracteristici calitative ale informației contabile a dus la o amplă dezbatere, lu­ările de poziție fiind pro și contra acestor modifi­cări.

În ceea ce privește prudența, în Baza pentru concluzii a Cadrului general conceptual, IASB își motivează decizia de a nu introduce prudența ca o însușire a reprezentării fidele astfel:

• Prezentarea conceptului de prudență ar fi fost incompatibilă cu cea a conceptului de neutrali­tate. Chiar dacă în forma anterioară a Cadrului general con­­ceptual a fost interzisă denaturarea intenționată prin aplicarea neadecvată a conceptului, se conside­ră că reintroducerea acestuia ar conduce la apariția de erori în raportarea financiară.
• Subevaluarea activelor sau supraevaluarea intenționată a datoriilor într-o perioadă duce la su­pra­evaluarea performanței financiare din perioade­le următoare, motiv pentru care informația ra­por­tată nu mai este una neutră.

Într-un material privind conceptul de pruden­ță (The Concept of Prudence: Dead or Alive?) din anul 2012, președintele IASB, Hans Hoogervorst, afirma că există două probleme legate de conservatorismul excesiv. În primul rând, în cazul unei relansări eco­no­mice, profiturile sunt diminuate artificial, iar in­vestitorii ar putea pierde o bună oportunitate de afa­ceri. Însă cea mai mare problemă intervine în pe­rioadele de declin ale ciclului economic. În aceste circumstanțe, rezervele ascunse pot fi folosite pen­tru creșterea artificială a câștigurilor entităților. Pro­­­fi­turile vor fi astfel supraevaluate, mascând dete­rio­rarea performanțelor entităților, caz în care investi­torii vor fi induși în eroare, păstrând pentru prea mult timp investițiile lor.

În acest context, președintele IASB motiva decizia de eliminare a conceptului de prudență ca urmare a faptului că de multe ori în practică acest concept a fost utilizat sub pretextul „netezirii” rezul­ta­telor raportate pentru atingerea obiectivelor sta­bilite. Iar un alt motiv a fost acela de a asigura con­ver­gența cu US GAAP, care nu prezintă nicio definiție a prudenței.

Cu toate acestea, mulți nu sunt de acord cu eliminarea prudenței, deoarece aceasta ar putea conduce la recunoașterea de active și câștiguri incerte și la nerecunoașterea de posibile datorii sau pierderi, la creșterea utilizării evaluării la valoarea justă (mulți considerând această evaluare ca fiind predispusă la erori și greu de verificat). Ca atare, în opinia lor, prezentarea deliberată a unor estimări prudente în situațiile financiare ar fi dezirabilă pentru a combate efectele unor estimări mult prea optimiste efectuate de management.

Unii au fost de părere că informația financiară nu poate fi neutră, deoarece aceasta trebuie să aibă un scop. Luând în considerare faptul că raportarea financiară este un instrument pentru influențarea procesului decizional, aceasta nu poate fi neutră. Contraargumentul adus de Consiliu a fost acela că, deși informația financiară este valorificată de diferite categorii de utilizatori, aceasta nu înseamnă că trebuie să fie lipsită de neutralitate. Cu alte cuvinte, prin solicitarea ca informația financiară să fie neutră, Consiliul încearcă să descurajeze utilizatorii să întreprindă sau să evite acțiuni predeterminate (Bunea, 2014).

Organismul profesional ACCA (Asociația Contabililor Autorizați din Marea Britanie) și-a manifestat preocuparea privind dezbaterea legată de reintroducerea sau nu a prudenței în Cadrul general con­cep­tual. În lucrarea Prudence and IFRS, acesta a pre­zen­tat principalele argumente pro și contra și a emis propriile concluzii. În opinia ACCA, cele mai multe critici au fost aduse în cazul supraevaluării activelor și câștigurilor, și nu în cazul subevaluării lor. Deși pru­dența este criticată vehement deoarece nu permi­te prezentarea într-o manieră transparentă și neu­tră a informației financiare, uneori această prezen­tare asimetrică a veștilor rele și a celor bune poate ajuta la redresarea unor situații. Un exemplu în acest sens poate fi dat de criza financiară din anii 2008-2009, în care aplicarea unor politici prudențiale de către bănci ar fi ajutat la minimizarea bonusurilor și a di­videndelor oferite (ar fi împiedicat decapitalizarea entităților) și ar fi asigurat o mai mare stabilitate fi­nanciară pentru întregul sistem economic.

Cu toate acestea, în cazul băncilor din Spania, aplicarea politicilor prudențiale în perioada crizei nu a făcut altceva decât să amâne luarea deciziilor, împiedicând cunoașterea situației reale la momentul oportun. Un alt caz în care s-a observat că aplicarea prudenței conduce la denaturarea rezultatului prin așa-numitul efect „de netezire” este situația companiei Daimler-Benz. Listarea acesteia la Bursa de la New York a presupus prezentarea situațiilor financiare conform US GAAP. Astfel, prin trecerea de la standardele contabile germane, care promovează un grad mai mare de prudență, la cele americane s-a constatat acest efect de netezire a profitului prin aplicarea unor politici contabile mai prudente.

Astfel, principalul argument împotriva pruden­ței confirmat de ACCA este că aceasta nu este compatibilă cu neutralitatea și comparabi­litatea informației financiare raportate. Spre exem­plu, Chartered Financial Analysts (CFA) Institute do­rește ca managerii să prezinte rezultatul actual într-o manieră cât mai transparentă și mai neutră atât în ceea ce privește veștile bune, cât și cele rele. În prezen­tarea situațiilor incerte, acesta ar prefera ca mana­gerii să raporteze și să argumenteze cât mai bine estimările efectuate.

De asemenea, în lucrarea ACCA se aduce în discuție problema privind gradul de pru­­den­ță care ar trebui aplicat. De exemplu, cum se poate stabili gradul de prudență aplicat de compania A în măsurarea activelor sale spre deosebire de compa­nia B, competitorul acesteia? Răspunsul la această întrebare este la fel de greu de determinat precum a face distincția între „prudența bună” și „prudența rea”. În țări precum Germania și Elveția, în care se practică o contabilitate mai prudentă, investitorii și creditorii pot să manifeste o atitudine mai „re­la­xată”, susținută de existența rezervelor ascunse. Însă s-a constatat de fapt că prin trecerea la IFRS, care promovează o contabilitate mai transparentă, în une­le cazuri dimensiunea rezervelor ascunse s-a dovedit a fi dezamăgitor de mică. Prin urmare, apli­carea politicilor prudențiale poate induce de multe ori în eroare utilizatorii situațiilor financiare.

În concluzie, ACCA consideră că prudența ar trebui menționată în noul Cadru general conceptual, însă într-o manieră diferită de abordarea anteri­oară. Dacă în forma anterioară a Cadrului general concep­tual prudența era definită mai mult în contextul aplicării prudente a standardelor, în prezent ar fi recomandat ca aceasta să fie definită din prisma rolului pe care îl are în elaborarea standardelor. Pru­dența ar putea avea un rol important în stabilirea unor criterii solide de recunoaștere a activelor și a datoriilor, iar aplicarea acesteia s-ar realiza într-o ma­nieră transparentă. În plus, în contextul evaluării sau măsurării, prezentarea multor elemente la cos­tul istoric va oferi un grad adecvat de prudență în raportarea valorii activelor și a profiturilor. Alte baze de măsurare, cum ar fi evaluarea la valoarea justă, ne­cesită aplicarea onestă a tehnicilor de evaluare, deoarece de multe ori în privința lor există un grad mai mic sau mai mare de incertitudine. În opinia ACCA, standardele nu ar trebui să introducă în evaluare un element suplimentar de prudență, pen­tru că aceasta nu ar face altceva decât să deter­mine apariția altor erori sau incertitudini.

Discuțiile privind reconsiderarea prudenței în Cadrul general conceptual au reprezentat un subiect de interes și pentru Grupul Consultativ European pentru Raportarea Financiară (EFRAG), care împreună cu normalizatorii din Franța, Germania, Italia și Marea Britanie a elaborat spre consultare publică un document al cărui scop a fost acela de a ajuta la îmbunătățirea Cadrului general conceptual, tema centrală de dezbatere fiind prudența (Getting a Better Framework – Prudence Bulletin).

În opinia EFRAG ar fi utilă prezentarea într-un mod explicit a rolului prudenței în luarea deciziilor. Însă ținând cont de faptul că prudența este un subiect intens discutat, părerile sunt împărțite. Prin urma­re, unii susțin ideea conform căreia în Cadrul gene­ral conceptual ar trebui să se reflecte într-o manieră adecvată rolul prudenței. Pentru aceștia este mai puțin important dacă prudența este prezentată ex­pli­cit ca o caracteristică calitativă a informației fi­nanciare. Alții sunt de părere că, de vreme ce s-a re­cu­noscut rolul prudenței, ar trebui ca aceasta să fie menționată clar în Cadrul general conceptual. De asemenea, există și o categorie care consideră că implicațiile aplicării prudenței ar trebui specificate în secțiunile Cadrului general conceptual: recunoaș­tere, evaluare, prezentare și raportare.

Referitor la materialul elaborat de EFRAG, CFA UK este de părere că standardele IFRS nu ar trebui să fie folosite drept substitut pentru managementul afacerilor sau pentru politicile prudențiale. În opi­nia acestuia, IFRS ar putea să nu utilizeze cuvântul „prudență” deoarece acesta reiese din contextul so­licitării aplicării pragului de semnificație, iar forma actuală a Cadrului general conceptual este una agrea­tă de CFA deoarece face referire la cerințele care tre­buie avute în vedere în scopul asigurării acura­teței și utilității informațiilor pentru utilizatori. Re­feritor la cei care susțin ideea reintroducerii pru­denței, CFA consideră că aceștia ar trebui să explice de ce rapor­tarea financiară va fi diferită și de ce ei consideră că aceasta le va oferi investitorilor și celor­lalți utiliza­tori un set mai bun de informații. În plus, CFA nu susține afirmația făcută de Asociația investi­torilor din Marea Britanie (UK Shareholders Association), conform căreia „prudența a fost ulti­ma for­mă de protecție pentru investitori”, deoarece inves­ti­torii au și alte forme de a se proteja, iar una dintre acestea este auditarea informației furnizate. Astfel, este de datoria investitorilor să utilizeze aceste infor­mații cu înțelepciune, prudent chiar, în luarea deci­ziilor privind alocarea și gestio­narea capitalului lor.

În opinia Federației Experților Contabili Euro­peni (FEE), prudența nu ar trebui considerată ca fiind unul dintre factorii principali în dezvoltarea standardelor. Prudența ar trebui luată în calcul îm­preună cu alte concepte, precum credibilitatea și in­certitudinea, în procesul de dezvoltare și aplicare a standardelor contabile. Aceasta consideră că pru­dența ar trebui reflectată însă prin prisma ideii de exercitare a unui anumit grad de precauție. De ase­menea, consideră că în Cadrul general conceptual al IASB ar trebui să se explice relația dintre pruden­ță și neutralitate. În plus, FEE atenționează asupra fap­tului că exercitarea unui comportament prudențial nu trebuie să afecteze relevanța și transparența in­formației furnizate.

Punctul de vedere al Austrian Financial Reporting and Auditing Committee (AFRAC) este că prudența, în sensul exercitării unui anumit grad de precauție, ar trebui să reprezinte un principiu general în Cadrul general conceptual, putând fi utilizat ca o bază pentru regulile individuale din standarde. AFRAC subliniază faptul că standardele IFRS cuprind o varietate de reguli care derivă din aplicarea unei contabilități prudente, chiar dacă conceptul de prudență nu este enunțat explicit în varianta actuală a Cadrului general conceptual. Această inconsecvență ar putea fi evitată ușor prin includerea în Cadrul general conceptual a noțiunii de exercitare a precauției.

În urma răspunsurilor primite și a presiunilor exercitate pentru reintroducerea conceptului de prudență în Cadrul general conceptual, IASB a hotă­rât să își schimbe poziția adoptată. Astfel, în ianua­rie 2015 a luat o serie de decizii provizorii cu privire la documentul de discuții A Review of the Concep­tual Framework. Referitor la conceptul de prudență, IASB și-a menținut deciziile, motiv pentru care în proiec­tul de expunere Conceptual Framework for Financial Reporting emis în mai 2015, pe lângă clarificarea al­tor aspecte, s-a decis și explicarea rolului pruden­ței și al prevalenței economicului asupra juridicului în raportarea financiară. Astfel, principalul obiectiv a fost acela de a reintroduce în mod explicit no­țiu­nea de prudență (descrisă ca precauție în exercita­rea raționamentelor în situații de incertitudine) și de a evidenția importanța prudenței în atingerea neutralității. Mai mult, în Baza pentru concluzii a proiectului de expunere au fost explicate și motivele pentru care conceptul de prudență a fost eliminat și reintrodus (eliminarea termenului a creat multă confuzie și poate chiar a amplificat diversitatea mo­durilor de interpretare și aplicare a acestuia, deve­nind astfel necesară reintroducerea lui). În plus, s-a atras atenția și asupra faptului că prudența trebuie percepută și aplicată din perspectiva prudenței pre­caute (cautious prudence), iar prudența asimetrică poate fi aplicată în anumite circumstanțe, dacă nu afectează neutralitatea informației financiare și în cazul în care contribuie la furnizarea unei informații relevante și fiabile.

Prudența în contextul reglementărilor contabile din țările anglo-saxone

În reglementările contabile din Marea Britanie, prudența este prezentată, la fel ca în forma anterioară a Cadrului general conceptual al IASB, printre cerințele necesare pentru asigurarea credibilității informației financiare. În standardul FRS 18 Politici contabile (Accounting Policies), prudența este definită în mod similar din perspectiva exercitării unui anumit grad de precauție în recunoașterea și evaluarea activelor, datoriilor, câștigurilor și pierderilor în condiții de incertitudine. Inițial, un aspect al prudenței descris în SSAP 2 (înlocuit de FRS 18) era acela că veniturile și câștigurile vor fi recunoscute doar atunci când se vor realiza, când va avea loc o intrare de numerar sau de alte active. La momentul actual, în FRS 18 se precizează că legătura dintre prudență și realizare nu mai este necesară deoarece piețele s-au dezvoltat suficient de mult încât să fie posibile determinarea rezonabilă a existenței și evaluarea suficient de fiabilă a unui venit sau a unui câștig fără a fi necesară așteptarea realizării acestuia pentru a-l recunoaște.

Spre deosebire de contabilitatea britanică, în reglementările contabile americane prudența nu este prezentată ca făcând parte dintre caracteristicile informației financiare utile. Cu toate acestea, Consi­liul pentru Standarde de Contabilitate Financiară (FASB) din SUA apreciază că aceasta este necesară, fiind o reacție la fenomenul de incertitudine care există în sistemul economic. Totuși, deși pru­den­ța nu se regăsește explicit în arhitectura Cadru­lui general, în ceea ce privește cercetările contabile, unele dintre cele mai importante studii privind con­ceptul de prudență se datorează școlii americane de contabilitate (Gușe, 2011).

Spre exemplu, Lobo și Zhou (2006) au prezen­tat o serie de exemple prin intermediul cărora au în­cercat să arate că gradul de prudență al re­glementărilor contabile a crescut după aprobarea Legii Sarbanes-Oxley, fiind un efect al cerințelor su­plimentare referitoare la verificarea și certifica­rea situațiilor financiare. De asemenea, Bushman și Piotroski (2006) au realizat o cercetare, anali­zând 38 de țări pe o perioadă de nouă ani (1992-2001), care s-a finalizat cu concluzia că există o relație de proporționalitate directă între nivelul de dezvoltare al instituțiilor financiare și legale (sistemul juridic, regimul fiscal, organismele de supraveghere a pieței financiare, organismele de reglementare comercia­lă) și nivelul de prudență din standardele contabile.

Prudența în contextul reglementărilor contabile europene

Din prisma raportării financiare bazate pe di­rectivele europene, prudența a avut și continuă să aibă un rol esențial. În Directiva 34/2013 a Parla­men­tului European și a Consiliului, care înlocuiește directivele a IV-a din anul 1978 și a VII-a din anul 1983, s-a păstrat definiția prudenței așa cum a fost aceasta formulată în anul 1978, și anume:

În ceea ce privește recunoașterea și evaluarea elementelor prezentate în situațiile financiare, acestea se realizează pe o bază prudentă, astfel:

• Pot fi prezentate doar profiturile realizate la data bilanțului;
• Sunt raportate toate datoriile apărute în cursul exercițiului financiar curent sau precedent, chiar dacă acestea apar între data bilanțului și data întocmirii;
• Sunt prezentate toate ajustările negative, indiferent de valoarea rezultatului (pozitivă sau ne­gativă – profit sau pierdere).

Totuși, trebuie precizat că Directiva 34/2013 prezintă principii contabile generale care pot fi avute în vedere în scopul definirii standardelor și politicilor contabile naționale. Din acest motiv, în cadrul standardelor sau reglementărilor naționale încărcătura de prudență poate fi ușor diferită prin raportare la sursele de reguli la care vor face apel autoritățile naționale în stabilirea politicilor contabile conforme cu cerințele europene (Bunea, 2014).

Din această perspectivă, mulți specialiști în domeniu au încercat să identifice cât de mult influențează contextul cultural național gradul de prudență adoptat în reglementările contabile ale diferitelor țări. Kang et al. (2004) au analizat relația dintre prudența la nivel cultural și prudența la nivelul reglementărilor contabile. Prin cercetarea empirică efectuată au ajuns la concluzia că managerii care provin dintr-un mediu cultural mai „prudent” tind să ia decizii mai prudente în contextul raportării financiare. Mai mult, interacțiunile dintre cultura națională și sistemul juridic sunt factori care pot justifica gradul de prudență adoptat. Rezultatele au arătat că regimul juridic și cel cultural sunt variabile independente care pot explica deciziile prudente luate de manageri. Mai exact, studiul subliniază faptul că în țările de drept scris conservatorismul cultural joacă un rol mai important în explicarea contabilității prudente față de țările de drept cutumiar.

Feleagă et al. (2010), în cercetarea efectuată asu­pra a 288 de entități care aplică IFRS, din 17 țări europene, și-au propus să identifice dacă cultura na­țională influențează nivelul de recunoaștere și evaluare a provizioanelor pentru riscuri și cheltu­ieli chiar și atunci când toate companiile raportează conform IFRS. Rezultatele obținute indică faptul că entitățile din țările „conservatoare” atribuie un grad mai mare de incertitudine valorii totale a datoriilor lor. Luând în considerare că entitățile din eșan­tion întocmesc situațiile financiare conform IFRS, autorii au ajuns la concluzia că, atunci când este cla­sificată ca fiind una prudentă, cultura con­tabilă națională are o influență semnificativă asupra mo­dului în care companiile aplică politicile IFRS pen­tru recunoașterea și evaluarea provizioanelor. Cu alte cuvinte, chiar dacă IFRS reprezintă limbajul contabil co­mun al companiilor listate din Europa, recunoaș­terea provizioanelor rămâne obiectul politicilor discreționare aplicate de management, fiind influ­ențată fie de politicile contabile tradiționale, fie de alți factori.

De asemenea, au fost efectuate studii asupra modului în care contabilii din diverse țări percep ex­presiile utilizate în IFRS pentru recunoaș­terea și măsurarea unor elemente. Doupnik și Richter (2004) au analizat influența mediului cultural în interpretarea și aplicarea standardelor contabile. În urma cercetării efectuate, ei au ajuns la concluzia că profesioniștii contabili din Germania sunt mai prudenți față de cei din SUA, subiecții germani având tendința să atribuie o probabilitate numerică mai mare (mică) față de su­biecții americani pentru expresii utilizate în sta­bilirea pragului pentru recunoașterea activelor (datoriilor) sau pentru creșterea (scăderea) câștigu­ri­lor. Altfel spus, contabilii din țările mai conserva­toare vor atribui o probabilitate numerică mai mare în interpretarea expresiei „probabil” (utilizată pen­tru stabilirea unui prag pentru recunoașterea unui activ sau a unei creșteri de venit) pentru a amâna re­cunoașterea. În schimb, atunci când expresia le­gată de probabilitate este utilizată pentru stabilirea pragului de recunoaștere a datoriilor sau a pierde­rilor, contabilii mai prudenți vor acorda o probabili­tate numerică mai mică acestei expresii pentru a accelera recunoașterea.

Ținând cont de faptul că în practica contabilă s-a observat că de multe ori comportamentul prudențial sau optimist adoptat de entități este influențat de utilizarea a două concepte, și anume costul istoric și valoarea justă, ne-am propus să analizăm în continuare opiniile specialiștilor în domeniu legate de acestea.

Valoarea justă versus costul istoric

În ultimele două decenii, utilizarea conceptului de valoare justă în contabilitate a crescut foarte mult. Acest aspect marchează trecerea de la folosirea conceptului de cost istoric în raportarea informației financiare. Utilizarea valorii juste are, de asemenea, implicații majore în întreaga lume de afaceri deoarece baza contabilă, fie ea valoare justă sau cost istoric, influențează opțiunile de investiții și deciziile de management, având consecințe asupra întregii activități economice. În acest sens, în ultimele decenii, FASB și IASB au prezentat o trecere ușoară, dar constantă de la raportarea bazată pe costul istoric la cea bazată pe valoarea justă. Modelul actual de raportare financiară reprezintă un mix între costurile istorice și valorile juste. Cu toate acestea, ambii normalizatori și-au făcut cunoscută intenția, și anume că raportarea pe baza valorii juste „este aici pentru a rămâne”, existând o mare probabilitate ca aceasta să devină principala bază de raportare în viitor (Jordan et al., 2013).

În ciuda acestei tendințe, evaluarea la valoarea justă are mulți oponenți în a căror opinie costul istoric reprezintă în continuare baza cea mai logică de măsurare în prezentarea situațiilor financiare. În centrul dezbaterilor privind costul istoric în raport cu valoarea justă se află compromisul între credibilitatea și relevanța asociate celor două forme de evaluare.

Ținând cont de faptul că modalitatea de aplicare a conceptului de valoare justă în contabilitate este influențată de măsura în care aceasta este reglementată în standardele specifice, IASB a emis în anul 2011 standardul IFRS 13 Evaluarea la valoarea justă (Fair Value Measurement). Acest standard este în mare parte comun cu SFAS 157 Evaluări la valoarea justă (Fair Value Measurements), IASB motivând decizia și necesitatea emiterii unui astfel de standard prin prisma faptului că în diverse IFRS-uri referirile la valoarea justă nu sunt coerente și nu reprezintă un cadru solid pentru estimarea acestei valori, conducând la practici diferite.

În scopul creșterii comparabilității în ceea ce privește măsurarea valorii juste, a fost stabilită o ierarhie în determinarea acesteia prin utilizarea diferitelor tipuri de date. Potrivit primului nivel, datele utilizate sunt prețurile pieței de pe piețe active pentru elemente similare (marked to market). Cât timp sunt disponibile date pentru măsurarea valorii juste conform primului nivel, informațiile furnizate sunt credibile, iar posibilitatea de manipulare a acestei valori este foarte scăzută.

În cazul în care nu sunt disponibile informațiile cerute de primul nivel, nivelul doi impune măsurarea valorii juste pe baza prețurilor pentru active similare pe piețe active, a prețurilor pentru active identice sau similare pe piețe care nu sunt active sau pe baza altor date în afara prețurilor observabile pentru active și datorii care nu sunt identice (marked to model). Utilizarea informațiilor solicitate de acest nivel poate permite aplicarea de către management a unor politici discreționare în măsurarea valorii juste.

În cazul în care nu pot fi găsite date conform cerințelor primelor două niveluri, cel de-al treilea nivel permite ca măsurarea valorii juste să fie realizată pe baza datelor elaborate de firmă și ajustate în funcție de alte informații disponibile. În această situație, managerii pot fi susceptibili de a manipula baza de măsurare a valorii juste (Laux și Leuz, 2009). Potrivit autorilor, spre deosebire de valoarea justă, evaluarea la costul istoric nu poate fi atât de ușor de manipulat cât timp acesta este reprezentat de costul de achiziție sau de costul amortizat. Totuși, informația bazată pe costul istoric este criticată adesea ca nefiind una relevantă sau actuală. În plus, deoarece utilizarea costului istoric nu prevede recunoașterea câștigului decât în cazul în care activul este vândut, multe entități ar putea profita de această situație în sensul că ar putea vinde și răscumpăra selectiv anumite active care sunt tranzacționate pe piețe active și a căror valoare s-a apreciat, permițând un comportament speculativ (Laux și Leuz, 2009).

Cu toate acestea, în lipsa unor piețe active, valorile juste sunt estimări mai mult sau mai puțin subiective. Din această perspectivă, Rérolle (2008) consideră că investitorii cunosc faptul că valoarea justă nu reprezintă o valoare întru totul credibilă. Deoarece aceștia folosesc de asemenea procesul de evaluare, ei sunt conștienți de gradul de subiectivitate pe care acesta îl implică. Când o entitate își evaluează activele, ea aplică un raționament cu privire la o serie de date. Valoarea obținută este numai o opinie bazată pe anumite informații, care rămâne una fragilă și care este foarte probabil să fie respinsă la un moment dat. Astfel, în opinia autorului, principala problemă reală pentru investitori este legată de diferența dintre informațiile care le sunt disponibile și informațiile care sunt la dispoziția managementului companiilor.

Din acest punct de vedere, măsurarea valorii juste pe baza informațiilor de nivelul trei, solicitând un grad mai mare de transparență, ar fi mult mai utilă pentru investitori decât prețul de pe piață, pe care aceștia oricum îl cunosc și care probabil nu este actualizat la data curentă. Spre exemplu, dacă entitatea utilizează pentru determinarea valorii juste o valoare bazată pe ieșirea fluxurilor de numerar, aplicând metodologia discounted cash flow, aceasta trebuie să prezinte care au fost presupunerile făcute la care valoarea justă este sensibilă, să explice valoarea asociată acestor presupuneri, să justifice perioada aleasă pentru previziune și să argumenteze de ce a folosit ratele respective. Astfel, în opinia lui Rérolle (2008), dacă sunt prezentate corect în notele la situațiile financiare, aceste date le oferă investitorilor și analiștilor informații prețioase cu privire la așteptările managerilor.

Dintr-o altă perspectivă, Fahnestock și Bostwick (2011) consideră că atunci când valoarea justă este determinată pe baza unor prețuri de piață lipsite de erori, acestea ar putea să furnizeze stakeholderilor informații relevante și credibile. Astfel, evaluarea la valoarea justă ar fi utilă pentru investitori și ar crește transparența informației financiare furnizate (Sundgren, 2013). În aceste condiții, valoarea justă nu ar mai fi bazată pe credințele și intențiile subiective ale deținătorului activului (Zijl și Whittington, 2006). În acest caz, situația poziției financiare va furniza majoritatea informațiilor necesare investitorilor, iar o simplă comparație între valoarea contabilă și valoarea de piață va furniza informații utile: dacă valoarea justă a activului net al companiei este considerabil mai mare decât valoarea de piață a acțiunilor, acest lucru ar putea fi un semnal că decizia de a cumpăra acțiuni ale companiei este o investiție bună și viceversa (Fahnestock și Bostwick, 2011). De altfel, Penman (2007) susține că dacă toate activele și datoriile ar fi prezentate în bilanț la valoarea justă, valoarea contabilă a capitalului ar fi egală cu valoarea de piață a acestuia.

Însă dacă valoarea justă este determinată pe baza altor factori decât prețurile de piață lipsite de erori sau dacă prețurile de pe piață nu mai sunt credibile, informația furnizată este mai puțin relevantă și credibilă, putând să îi inducă în eroare pe utilizatorii acesteia (Magnan și Thornton, 2010). Din acest punct de vedere, Hague (2009) susține că utilizarea valorii juste elimină transparența și integritatea informației financiare furnizate, ambele fiind importante pentru investitori.

Ținând cont de gradul de subiectivitate pe care îl implică valoarea justă atunci când activele și datoriile nu sunt tranzacționate pe o piață activă, Hawkins et al. (2008) consideră că utilizarea valorii juste poate crea confuzie în interpretarea rezultatelor operaționale ale unei companii. Aceștia susțin că evaluarea la valoarea justă este mai puțin credibilă, permite un grad mai mare de manipulare a rezultatelor și introduce volatilitatea.

Astfel, potrivit lui Hawkins et al. (2008), principala problemă a raportării la valoarea justă este dată de volatilitatea câștigurilor. Totuși, Sundgren (2013) nu consideră că aceasta ar fi o problemă. Din contră, el crede că volatilitatea poate crește transparența, iar argumentul adus este că investitorii și creditorii sunt cel mai probabil interesați de valoarea, timingul și incertitudinea perspectivelor de viitor privind intrările nete de numerar. În acest sens, fluctuațiile valorii juste vor include informații despre incertitudinea privind viitoarele cash inflows: fluctuațiile mari ale valorii juste indică un risc mai mare. Prin urmare, chiar dacă poate fi frustrant pentru manageri să raporteze creșterile și descreșterile valorii juste care sunt peste puterea lor de control, aceste variații ale valorii juste pot include informații valoroase pentru utilizatorii situațiilor financiare. Într-adevăr, dacă volatilitatea valorii juste este una creată artificial, ar putea exista anumite motive de îngrijorare (Sundgren, 2013).

Un argument pe care unii specialiști în domeniu l-au invocat pentru a susține importanța valorii juste în raportarea financiară este legat de relevanța informației furnizate. Gușe (2011) consideră că există multe situații în care informațiile în valori juste sunt mai relevante decât cele exprimate în alte baze de evaluare. Spre exemplu, în cazul activelor care generează independent fluxuri de numerar, valoarea justă determinată prin referire la o piață activă constituie un bun reper pentru valoarea ajustată la risc a viitoarelor cash flow-uri pe care le pot genera. De asemenea, în această situație, investitorii și creditorii pot determina și care ar fi costul de oportunitate al deținerii activelor respective. Informația este cu atât mai importantă în cazul în care active separate ale entității (cum ar fi investiții financiare și imobiliare) pot fi vândute fără a-i afecta activitatea.

Cu toate acestea, au fost aduse multe critici la adresa relevanței și utilității valorii juste pentru decizia managerială. O explicație pentru această poziționare este oferită de Ernst & Young (2005), care contestă relevanța costului de oportunitate în evaluarea veniturilor și a poziției financiare ale unei entități prin prisma faptului că valoarea justă se bazează de cele mai multe ori pe alternativa respinsă a realizării activelor sau a decontării datoriilor aflate încă în bilanț. Astfel, limitarea adusă de evaluarea la o valoare de ieșire a elementelor a căror vânzare nu mai reprezintă o opțiune la data raportării poate influența și performanța raportată.

Prin referire la costul istoric, Kaya (2013) consideră că deși evaluării la costul istoric poate îi lipsește un anumit grad de relevanță, ținând cont de perioadele de hiperinflație, și cu siguranță necesită îmbunătățiri, un nivel optim de consens este imperativ. Pe de altă parte, acesta afirmă că până și susținătorii valorii juste confirmă că raportarea la costul istoric depășește valoarea justă în aspecte precum inteligibilitatea și verificabilitatea. Din această perspectivă, Kaya (2013) adresează următoarea întrebare: Dacă nu este credibilă, atunci ce beneficiu ar avea informația relevantă pentru investitori? Dacă ne raportăm la faptul că informația financiară furnizată de evaluarea la costul istoric nu este bazată pe anumite tehnici de evaluare, este mai puțin probabil ca situația rezultatului global să fie subiect de manipulare pentru management. Susținătorii valorii juste însă dezaprobă costul istoric în principal pe motivul că activele prezentate la costul istoric în bilanțul companiilor au de multe ori prea puțină legătură cu valoarea lor curentă. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că, în cazul în care se identifică o depreciere a unui activ care nu este temporară, costul va fi ajustat prin înregistrarea unei pierderi în contul de profit și pierdere.

Astfel, potrivit lui Kaya (2013), profesia contabilă are mari rezerve cu privire la credibilitatea evaluării la valoarea justă, rezerve care sunt cauzate, printre alte aspecte, de dificultatea și subiectivitatea estimărilor cash flow-urilor viitoare. Costul istoric al unui activ într-o tranzacție desfășurată este, fără îndoială, cea mai credibilă măsură a valorii juste la data tranzacției (Cortese-Danile et al., 2010). Având în vedere faptul că o informație credibilă trebuie să dea dovadă de acuratețe, să fie lipsită de erori și prin urmare să fie verificabilă, se pune întrebarea: Este considerată valoarea justă ca fiind credibilă? În opinia lui Allatt (2001), valoare și justă sunt doi termeni care depind de punctul de vedere al evaluatorului și al destinatarului.

De asemenea, adeseori este adusă în discuție ideea conform căreia aplicarea modelului de evaluare la valoarea justă facilitează prezentarea unor situații financiare care pot permite o apreciere mai bună a performanțelor financiare, trecute și prezente, ale unei companii în scopul fundamentării deciziilor utilizatorilor. Altfel spus, mulți consideră că un alt avantaj al utilizării valorii juste este dat de capacitatea predictivă a informației furnizate. Ideea se justifică prin capacitatea modelului de a prezenta informații care înglobează tendințele pieței și care se găsesc într-o armonie perfectă cu metodele de evaluare utilizate de investitori în scopul previzionării fluxurilor de numerar.

Din această perspectivă, într-un studiu publicat în anul 2007, Penman a prezentat care sunt plusurile și minusurile pe care le aduce valoarea justă calității raportării financiare. Raportându-se la acest presupus avantaj al valorii juste care permite o mai bună evaluare a entității prin contrast cu modelul costului istoric, autorul și-a propus să determine dacă acest „plus” al modelului valorii juste este sustenabil sau nu în practică. În acest sens, utilizând informațiile referitoare la cifra de afaceri și rezultatul din exploatare din perioada 2002-2005, a stabilit prin aproximație valoarea unei acțiuni a companiei Coca-Cola la 49,09 dolari SUA, în timp ce cotația bursieră la data respectivă era de 46,92 dolari SUA. Așadar, prin utilizarea unui model de evaluare care are ca date de intrare informații în costuri istorice, Penman a demonstrat că valoarea de piață a companiei poate fi estimată corect, motiv pentru care acesta adresează următoarea întrebare justificată: Cât de mult ar crește precizia evaluării dacă datele de intrare ar fi exprimate în valori juste, dată fiind diferența de doar 2 dolari SUA dintre estimare și realitate? În opinia acestuia, concentrarea atenției asupra bilanțului nu este necesară pentru evaluare deoarece situațiile financiare cuprind și contul de profit și pierdere. Contul de profit și pierdere bazat pe costul istoric raportează câștigurile obținute pe baza activelor, iar în acest mod evaluarea poate fi făcută pornind de la câștiguri chiar dacă valoarea justă a activelor nu este prezentată în bilanț.

Mai mult, chiar dacă unii susțin că prin utilizarea valorii juste se elimină într-o oarecare măsură riscul unui comportament oportunist al managerilor, modelul de evaluare la valoarea justă poate crea dificultăți în determinarea abilităților managerilor. Cu alte cuvinte, este dificil să se facă o delimitare între influențele externe asupra variațiilor valorii de piață a activelor și contribuțiile interne ale unui management eficient. De asemenea, poate interveni și situația în care prin orientarea pe un orizont scurt de timp valoarea justă poate determina o atitudine ineficientă a managementului, care se concentrează pe maximizarea valorii de piață fără a mai lua în considerare eventualele strategii de dezvoltare.

Un alt subiect discutat pe larg în literatura de specialitate este legat de criza financiară din anul 2008. Mulți critici au susținut că aplicarea modelului valorii juste a contribuit semnificativ la declanșarea crizei financiare sau cel puțin i-a amplificat gravitatea. Aceștia consideră că utilizarea valorii juste a condus la supraevaluarea valorilor prezentate în situațiile financiare, această supraevaluare transmițându-se de la bancă la bancă prin efectul de roll-over și declanșând criza financiară. Astfel, în momentul în care piața financiară a cedat, prin același efect de roll-over, efectele de insolvabilitate și valoare fără fundament s-au retransmis într-o manieră augmentată către întregul sistem bancar american, de unde au fost importate într-o anumită proporție în întreaga lume (Șerban, 2011).

Într-un studiu cu privire la acest subiect, Laux și Leuz (2009) au infirmat aceste „acuzații”, ei ajungând la concluzia că este puțin probabil ca aplicarea modelului valorii juste să fi contribuit într-un mod semnificativ la accentuarea gravității crizei financiare. Principalele „acuzații” aduse valorii juste sunt legate de faptul că aceasta contribuie la efectuarea unor supraevaluări excesive în perioadele de boom financiar, care conduc ulterior la subevaluări excesive în perioadele de recesiune. Astfel, autorii, pe baza dovezilor descriptive și empirice, și-au propus să determine dacă raportarea acestor pierderi din depreciere stabilite pe baza evaluării la valoarea justă poate crea probleme suplimentare în perioada crizei. Ei consideră că în cazul crizei financiare din anul 2008 sunt puține dovezi care să susțină faptul că prețurile au fost distorsionate ca urmare a vânzărilor de active în regim de urgență sau că băncile au fost forțate să înregistreze deprecieri excesive.

O altă critică adusă valorii juste este legată de falimentul companiei Enron. Benston (2006) a studiat modul în care gigantul energetic Enron, care a dat faliment în anul 2002, a utilizat valoarea justă în raportarea informației financiare. El a descoperit că valoarea justă a fost folosită în scopul supraevaluării veniturilor și a rezultatului net al companiei. Benston este de părere că modul în care a fost utilizată valoarea justă a contribuit substanțial la colapsul companiei Enron, acesta sugerând că experiența Enron arată că sunt motive pentru care trebuie analizată cu precauție valoarea justă a activelor și datoriilor determinată pe baza cerințelor nivelului trei.

Prin urmare, în căutarea unui echilibru optim între costul istoric și valoarea justă, un lucru este cert, și anume că această tranziție necesită un efort enorm (Kaya, 2013).

Bibliografie

1. Ahmed, A., Duellman, S. (2012), Managerial Overconfidence and Accounting Conservatism, Journal of Accounting Research, vol. 51, nr. 1, pp. 1-30.
2. Allatt, G. (2001), Fair-value Accounting: Examining the Consequences, Balance Sheet, vol. 9, nr. 4, pp. 22-25.
3. Benston, G.J. (2006), Fair-value Accounting: A Cautionary Tale from Enron, Journal of Accounting and Public Policy, vol. 25, nr. 4, pp. 465-484.
4. Bunea, Șt. (2014), Mai avem nevoie de prudență în raportarea financiară?, Curierul Național, edițiile din 12 iunie, 19 iunie și 26 iunie.
5. Bushman, R.M., Piotroski, J.D. (2006), Financial Reporting Incentives for Conservative Accounting: The In­fluence of Legal and Political Institutions, Journal of Accounting and Economics, vol. 42, nr. 1-2, pp. 107-148.
6. Cortese-Danile, T.M., Mautz, R.D, McCarthy, I.M. (2010), Ethics is Imperative to Effective Fair Value Reporting: Weaving Ethics into Fair Value, Review of Business, vol. 30, nr. 2, pp. 50-58.
7. Doupnik, T.S., Richter, M. (2004), The Impact of Culture on the Interpretation of “In Context” Verbal Probability Expressions, Journal of International Accounting Research, vol. 3, nr. 1, pp. 1-20.
8. Fahnestock, R.T., Bostwick, E.D. (2011), An Analysis of the Fair Value Controversy, Journal of Finance and Accountancy, vol. 8, pp. 1-12.
9. Feleagă, L., Dragomir, V.D., Feleagă, N. (2010), National Accounting Culture and Empirical Evidence on the Application of Conservatism, Economic Computation and Economic Cybernetics Studies and Research, vol. 44, nr. 3, pp. 43-60.
10. Gușe, R.G. (2011), Valoare, preț, cost și evaluare în contabilitate, Editura CECCAR, București.
11. Hague, B. (2009), Mark-To-Market Accounting: A Counterpoint to the Support for FASB’s Rule Change, Credit Union Journal, vol. 13, nr. 16.
12. Hawkins, D., Dessain, V., Barron, A. (2008), Choosing Cost or Fair Value on Adoption of IFRS, Harvard Business School Case 9-108-30.
13. Hoogervorst, H. (2012), The Concept of Prudence: Dead or Alive?, disponibil la http://www.ifrs.org/Alerts/PressRelease/Documents/2012/Concept%20of%20Prudence%20speech.pdf
14. Jordan, C.E., Clark, S.J., Pate, G.R. (2013), The Debate over Fair Value Reporting: Fact or Fiction? Using Benford’s Law to Find Answers, The CPA Journal, vol. 83, nr. 2, pp. 46-51.
15. Kang, T., Lee, L.F., Ng, J., Tay, J. (2004), The Impact of Culture on Accounting Choices: Can Cultural Con­ser­vatism Explain Accounting Conservatism?, Fourth Asia Pacific Interdisciplinary Research in Accounting Conference, Singapore.
16. Karahan Gökmen, M. (2013), Accounting Conservatism: A Literature Review, Muhasebe ve Vergi Uygula-malari Dergisi (MUVU) / Journal of Accounting & Taxation Studies (JATS), vol. 6. nr. 2, pp. 1-21.
17. Kaya, C.T. (2013), Fair Value versus Historical Cost: Which is Actually More “Fair”?, Journal of Accounting and Finance, vol. 60, pp. 127-137.
18. Laux, C., Leuz, C. (2009), Did Fair-value Accounting Contribute to the Financial Crisis?, CFS Working Paper, nr. 22, disponibil la https://www.ifk-cfs.de/fileadmin/downloads/publications/wp/09_22.pdf
19. Laux, C., Leuz, C. (2009), The Crisis of Fair Value Accounting: Making Sense of the Recent Debate, CFS Working Paper, nr. 9, disponibil la http://core.ac.uk/download/pdf/14506367.pdf
20. Lobo, G., Zhou, J. (2006), Did Conservatism in Financial Reporting Increase after the Sarbanes-Oxley Act? Initial Evidence, Accounting Horizons, vol. 20, nr. 1, pp. 57-73.
21. Magnan, M., Thornton, D. (2010), FVA: Smoke & Mirrors?, CA Magazine, vol. 143, nr. 2, pp. 18-25.
22. Penman, S. (2007), Financial Reporting Quality: Is Fair Value a Plus or a Minus?, Accounting and Business Research, vol. 37, supliment, pp. 33-44.
23. Rérolle, J.F. (2008), The Fair Value Debate: From Accounting Utopia to Financial Realism, Revue Tri­mestrielle de Droit Financier, nr. 4, pp. 1-12.
24. Sundgren, S. (2013), Is Fair Value Accounting Really Fair? A Discussion of Pros and Cons with Fair Value Measurement, Liiketaloudellinen Aikakauskirja nr. 3/4, pp. 242-250.
25. Șerban, C.V. (2011), Estimări și evaluări contabile, disponibil la http://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2011/contabilitate/Serban_Claudiu_RO.pdf.pdf
26. Zijl, T., Whittington, G. (2006), Deprival Value and Fair Value: A Reinterpretation and a Reconciliation, Accounting and Business Research, vol. 36, nr. 2, pp. 121-130.
27. ACCA (2014), Prudence and IFRS, disponibil la http://www.accaglobal.com/content/dam/acca/global/PDF-technical/financial-reporting/tech-tp-prudence.pdf
28. AFRAC (2013), Response to EFRAG Prudence Bulletin, disponibil la http://www.efrag.org/files/Conceptual %20Framework%202013/Comment%20letters%20received/Uncertainty/CL06_-_AFRAC.pdf
29. ASB (2000), Financial Reporting Standard 18 “Accounting Policies”, disponibil la https://frc.org.uk/Our-Work/Publications/ASB/FRS-18-Accounting-Policies-File.pdf
30. CFA UK (2013), Response to EFRAG Prudence Bulletin, disponibil la https://www.frc.org.uk/Our-Work/Publications/Accounting-and-Reporting-Policy/Getting-a-Better-Framework-Prudence-Bulletin/Responses-to-Bulletin/CFA-Society-United-Kingdom.aspx
31. EFRAG (2013), Getting a Better Framework – Prudence Bulletin, disponibil la http://www.efrag.org/files/Conceptual%20Framework%202013/130409_CF_Bulletin_Prudence_-_final.pdf
32. Ernst & Young (2005), How Fair is Fair Value?, disponibil la https://www2.eycom.ch/publications/items/ifrs/single/200506_fair_value/en.pdf
33. FEE (2013), Response to EFRAG Prudence Bulletin, disponibil la http://www.efrag.org/files/Conceptual%20Framework%202013/Comment%20letters%20received/Bulletin%20Prudence/CL02_-_FEE.pdf
34. IASB (2015), Basis for Conclusions Exposure Draft: Conceptual Framework for Financial Reporting, disponibil la http://www.ifrs.org/Current-Projects/IASB-Projects/Conceptual-Framework
35. IASB (2015), Exposure Draft: Conceptual Framework for Financial Reporting, disponibil la http://www.ifrs.org/Current-Projects/IASB-Projects/Conceptual-Framework
36. IASB (2011), Standardele Internaționale de Raportare Financiară. Norme oficiale emise la 1 ianuarie 2011, traducere, Editura CECCAR, București.
37. Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind situațiile finan­ciare anuale, situațiile financiare consolidate și rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivelor 78/660/CEE și 83/349/CEE ale Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial L 182/29.06.2013.