Comparativ cu oricare altă perioadă din ultimele trei decenii, primul trimestru al anului în curs prezintă, sub aspect economico-social, particularități ale unei crize multiple al cărei final este extrem de dificil de prognozat în timp și spațiu. Pe de o parte, avem de-a face cu o rată a inflației în continuă creștere și cu o evidentă încetinire a dinamicii economiei, iar, pe de altă parte, se înregistrează o anumită îmbunătățire a situației comerțului internațional al României, deși deficitul este încă substanțial. De aici, rezultă o observație preliminară: deoarece nu putem să vorbim despre un trend bine conturat, rămâne de anticipat, în termeni rezonabili, posibilitatea ca schimbările conjuncturale să fie transformate în oportunități, mai ales în domeniul comerțului internațional al țării noastre.

Mai departe, însă, problema centrală – începând cu entitățile economice de bază și terminând cu nivelul macro – o constituie reziliența. Atât pe partea ofertei, cât și a cererii se mențin vulnerabilități semnalate încă de la începutul crizei pandemice, unele oscilații – la rândul lor, conjuncturale – neavând o influență prea mare asupra evoluțiilor de ansamblu și, extrem de important, de mai lungă durată.

Chiar dacă nu revenim, pe larg, la comerțul internațional, nu putem să nu dăm atenție unui fapt esențial, și anume că deficitul de cont curent s-a mărit accelerat sub influența deteriorării balanței veniturilor primare. Fie și numai acest element de analiză și tot este suficient pentru a constata, din nou, că bunurile și serviciile produse în țara noastră au încă un nivel de competitivitate nesatisfăcător. Sigur, în această privință și-au spus un cuvânt decisiv importurile de prețuri de pe piața internațională, prețuri în creștere puternică, dar modul în care sunt valorificate resursele interne, mai ales sub aspectul volumului de valoare adăugată, atestă, în continuare, un dezechilibru economic major.

Nu mai trebuie demonstrat, în special profesioniștilor contabili, că zona cea mai sensibilă a întregii noastre vieți economico-sociale o constituie resursele financiare, inclusiv modul de gestionare a acestora.

Este de discutat, bunăoară, de ce nu se efectuează, la nivel național, studii aprofundate privind absorbția fondurilor europene nerambursabile, surse de finanțare pentru – practic – toate domeniile de activitate în cele mai favorabile condiții. Indiferent la ce capitol al acestei surse ne vom referi, dar mai ales la cele prevăzute în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), vom constata rămâneri în urmă considerabile. Una dintre explicații vizează numărul mare de condiționări în funcție de îndeplinirea cărora se alocă fondurile aferente. Or, neîndeplinirea integrală și la timp a țintelor și jaloanelor stipulate fie și numai în proiectele aprobate nu poate fi justificată, de regulă, prin motive obiective. Angajamentele asumate, atât cele nerealiste din start, cât și cele marcate de subiectivism în procesul aplicării lor, atestă, în principal, o slabă capacitate de administrare a resurselor.

Și pentru că, pe fond, tot despre resurse este vorba, o altă zonă de incertitudini, riscuri și vulnerabilități o reprezintă fenomenele și procesele care definesc piața forței de muncă. Chiar dacă s-a înregistrat o foarte ușoară creștere a numărului de salariați, pe ramuri și subramuri continuă să se acutizeze un semnificativ deficit, în special de forță de muncă la nivelul de calificare, de specializare, cerut imperios de o economie realmente modernă. Este adevărat, sub impactul reducerii restricțiilor de mobilitate impuse de pandemie, s-a majorat numărul de angajați în comerț și servicii, însă, în sectoarele în care, potențial, se poate crea cel mai mare volum de valoare adăugată situația nu se prezintă prea bine. Îndeosebi industria se confruntă cu un deficit considerabil de resurse umane, mai ales calificate și înalt calificate.

Fără să epuizeze întreaga gamă de aspecte care oferă o imagine cuprinzătoare a economiei noastre naționale, elementele consemnate confirmă, din nou , că soluțiile principale se identifică în spațiul intern, în strânsa condiționare dintre acțiunea privată și cea publică. În primă și ultimă instanță, este vorba despre politicile promovate de firme în consonanță cu măsurile autorităților de la toate nivelurile decizionale. Numai în acest mod este necesar și posibil să se întărească reziliența, astfel încât crizele cu care ne confruntăm să fie depășite într-un timp cât mai scurt și cu costuri cât mai reduse. Adică să se urmărească perseverent și consecvent atingerea unor cote cât mai ridicate de eficiență economică și socială.

(Copyright foto: 123RF Stock Photo)