Buddy Guy este considerat în acest moment cel mai mare cântăreț de muzică blues în viață. O asemenea apreciere aparține nu numai specialiștilor, ci și publicului larg. Este vorba despre o carieră remarcabilă, marcată de momente încărcate cu artă autentică, a unei personalități, la rândul ei, remarcabile. Este interesant de consemnat că legende ale genului și nu numai, mai ales chitariști precum Jimi Hendrix, Eric Clapton, Keith Richards sau Jimmy Page, au subliniat puternica influență pe care Buddy Guy a avut-o asupra lor, Richards numindu-l, într-un interviu recent, „nașul chitariștilor, conducătorul «turmei»”.

Cel pe care îl evocăm acum s-a născut în urmă cu 80 de ani, la 30 iulie 1936, iar afirmarea sa a fost marcată de contextul politico-social din Statele Unite, în special de manifestările cu caracter rasist. Buddy Guy își amintește de drumul spre școală, pe care îl făcea pe jos, în timp ce copiii albi luau autobuzul: „Treceau pe lângă noi pe drumul de țară. Praful arăta precum ceața venind înspre noi și trebuia să fugim pe marginea drumului pentru a-l evita. Aruncau obiecte spre noi și ne scuipau, dar noi nu lăsam lucrurile acestea să ne deranjeze. Așa erau vremurile”. A povestit și despre momentul în care proprietarul pământurilor unde munceau părinții lui i-a interzis fiului său alb să se mai joace cu Guy: „Acesta a venit plângând după mulți ani la mine, întrebându-mă dacă îmi mai amintesc, dar eu i-am spus că este în regulă, era vina lor, nu a lui. Mama nu m-a învățat niciodată să urăsc, îmi spunea totdeauna: «Dacă ești lovit, întoarce și obrazul celălalt»”. Mai târziu, când Guy s-a mutat în Orlando Park, s-a trezit într-o dimineață că avea casa acoperită cu ouă sparte. După ce a curățat-o, a deszăpezit și aleile vecinilor. „Au spus: «Negrul ăsta primește ouă peste tot pe casă și apoi tot deszăpezește trotuarul pentru toată lumea, din colț în colț?!». Și apoi am devenit prieteni foarte buni cu toții”, declara Guy.

Buddy Guy în concert, în anul 1965

El păstrează cele mai frumoase amintiri despre copilărie, despre atmosfera din familia sa – oameni harnici, muncitori, care înfruntau dificultățile vieții cu optimism. În această atmosferă, un loc aparte îl ocupau momentele muzicale care marcau în special sărbătoarea Crăciunului. Cu asemenea prilejuri, Henry „Coot” Smith cânta piese precum hitul lui John Lee Hooker, Boogie Chillen, o melodie care în anul 1949 a devenit primul cântec electric blues care a ajuns pe primul loc în topurile R’n’B. Guy l-a rugat pe Coot să cânte melodia de șapte ori la rând: „Mă uitam la el cum trăgea cu degetele de coardele acelea și producea un sunet care îmi făcea pielea de găină”. A încercat să-l imite folosind firele din plasa de la ușa casei: „Încercam și cu elastice, le puneam la ureche și trăgeam de ele cât de tare puteam ca să aud ceva. Îmi plăcea foarte mult sunetul”. Când Guy a împlinit 13 ani, tatăl său a cumpărat pentru el chitara de la Coot în schimbul a 4,35 dolari. Primul cântec pe care l-a învățat a fost Boogie Chillen.

Când Guy a terminat clasa a VIII-a, mama sa a suferit un atac cerebral. „Totul s-a schimbat. Nu mai putea zâmbi... Voi fi flămând să văd acel zâmbet din nou pentru tot restul vieții mele”, scria Guy. Înainte de moartea mamei, în anul 1968, îi promisese că îi va cumpăra un „polka dot Cadillac”, o mașină cu o vopsea deosebită. Guy cântă la o chitară de aceeași culoare, ca omagiu pentru mama sa.

Buddy Guy la Londra, în 1965, în programul de televiziune Ready Steady Go!

A abandonat studiile și s-a mutat la Baton Rouge, Louisiana, unde a lucrat la o fabrică de bere, ca om de serviciu și apoi ca benzinar. Asculta la radio melodii precum Hoochie Coochie Man de la Muddy Waters sau Dust My Broom de la Elmore James, pe care le cânta apoi la chitară, în pauzele de la muncă. Mai târziu a aflat că toți cântăreții săi preferați se aflau într-o singură mare localitate, și anume în orașul Chicago.

Într-o seară, în Baton Rouge, Guy a cheltuit 50 de cenți pentru a-l auzi pe Guitar Slim într-un concert. Și-a amintit mai târziu că a ajuns primul în sală și că s-a aflat într-o stare de confuzie când a auzit chitara lui Slim, dar nu l-a putut vedea pe artist. După ce trupa a început să cânte, Slim a intrat în club, chitara sa fiind conectată la un cablu de 50 de metri: „Era îmbrăcat într-un costum roșu ca focul, pantofi roșii și avea părul vopsit roșu. Mi-am spus că ceea ce face acest tip, asta vreau și eu”.

Până în acel moment, Guy cânta în restaurante și în alte localuri. Își cumpărase un cablu foarte lung, încercând să-l imite pe Slim: „Voiam să cânt precum B.B. King, dar să mă comport asemenea lui Guitar Slim”. Avem de-a face cu un fel de „șmecherie” care face parte din spectacolele lui Guy și în ziua de astăzi: intră în club cu chitara sa wireless și, de obicei, se oprește și la bar pentru „a da pe gât” un shot de coniac.

De-a lungul carierei sale, Guy și-a creat o personalitate dinamică, uneori chiar conflictuală, pe scenă. Carlos Santana remarca: „Buddy era obraznic pe scenă. B.B. este băiat de treabă, Buddy nu este, și o spun într-o manieră pozitivă. Poate să ia capul oamenilor cu câteva note. Vine dintr-o generație cu Albert King și Albert Collins, se numea «taie și împușcă mulțimea»”.

Guy a ajuns la Chicago la 25 septembrie 1957, moment pe care îl numește „cea de-a doua zi de naștere” a sa. Keith Richards afirma, la rândul său: „Buddy are o memorie fenomenală. Poate să-ți spună exact ora, cum era vremea în ziua în care a venit la Chicago și ce tren a luat”. La început, Guy a locuit împreună cu un prieten de familie pe nume Shorty, care se mutase, de asemenea, din Louisiana. La șase luni de la mutarea sa în Chicago, Guy avea buzunarele goale și era gata să-și sune rudele să-i cumpere un bilet pentru a se întoarce acasă. După cum povestește tot el, un necunoscut l-a observat cu chitara pe stradă și l-a invitat la Club 708, acolo unde Otis Rush i-a permis să cânte. Proprietarul barului l-a sunat pe Waters, care a venit să-l vadă. „Le spuneam oamenilor cât îmi era de foame, iar când m-au auzit cântând, m-au întrebat: cum se poate să cânți așa și să-ți fie foame?”, își amintește Guy. Waters a devenit un adevărat părinte pentru Guy, care povestește în continuare: „Muddy m-a învățat să beau. Mi-a dat primul pahar de whisky și mi-a zis că o să mă ajute să nu mai fiu sfios. Și până în ziua de astăzi, de fiecare dată când trebuie să cânt, trebuie să-mi beau shotul înainte de a urca pe scenă”.

Prietenul lui Waters, Willie Dixon, i-a deschis porțile lui Guy la Chess Records, unde a cântat la chitară pentru hituri celebre ale unor artiști precum Little Walter și Sonny Boy Williamson, pentru melodiile lui Waters sau Howlin’ Wolf cu care a înregistrat Killing Floor. Guy își mai amintește: „M-au sunat la 7.00 dimineața și Wolf încercase să înregistreze melodia toată noaptea. Eu am înregistrat-o în două duble și Leonard Chess a fost foarte impresionat”.

Guy a câștigat 15 dolari pentru munca sa la melodia Killing Floor. Câștiga mai mulți bani în acea perioadă conducând un camion. „Conduceam camionul până când era timpul să cânt la chitară. Țineam chitara în mașină și mergeam direct în vestiar, făceam un duș și apoi ieșeam direct pe scenă unde cântam până la 4.00 dimineața, după care mă odihneam în mașină.”

În acea perioadă, nici artiștii consacrați ai genului nu o duceau mult mai bine. Guy a aflat că B.B. King câștiga atâția bani încât să-și permită doar să călătorească dintr-un oraș în altul. „Muddy era singurul care deținea o locuință. Lightnin’ Hopkins nu avea o casă, nici Little Walter.” Chess devenise cunoscut pentru faptul că îi convingea pe artiști să-și vândă drepturile de autor: „De fiecare dată când mergeam la Chess cu o melodie pe care o consideram bunicică, mi se spunea să-l las pe Willie Dixon s-o asculte. El spunea că «este destul de bună melodia, dar are nevoie de un refren mai puternic», iar dacă schimba o notă muzicală, era deja melodia sa”. Chess nu era interesat de stilul mai „sălbatic” al lui Guy sau de el în postura de artist producător de albume: „La club săream de pe scenă, dădeam amplificatorul cât de tare puteam, aruncam chitara pe jos și o lăsam să sune 5 minute. La studio, dacă lăsam o notă să sune un pic mai mult, Leonard Chess spunea: «Pleacă de aici cu chestia asta!»”.

Buddy Guy împreună cu Junior Wells, în concert, 1970

Guy și-a găsit un colaborator în Junior Wells, cântând alături de el melodia clasică din 1965 Hoodoo Man Blues sub un pseudonim, pentru o altă casă de discuri. Apoi, în anul 1967, atunci când artiști precum Clapton și Hendrix se aflau în ascensiune, Guy a părăsit Chess Records.

După ce a părăsit casa de producție Chess, Guy a intrat în lumea „hippie”, cântând, în 1970, în turneul Festival Express, împreună cu Janis Joplin, The Grateful Dead și The Band. La un moment dat îl bătea gândul – după succesul lui Jimi Hendrix de la mijlocul anilor ’60 – să plece în Marea Britanie pentru a se afirma, iar în ceea ce privește modul de viață, a refuzat categoric să se drogheze.

Buddy Guy închide seria de concerte de la New Orleans Jazz Fest, în 2015

În viața personală, în 2002, a intervenit o schimbare: după 11 ani de căsnicie a divorțat de cea de-a doua soție. Prima sa soție, Joan, cu care a fost căsătorit din 1959 până în 1975, i-a spus, după cum își amintește Guy: „«Mă alegi pe mine sau chitara?». O viață de muzician nu se împacă bine cu viața de familie. În timpul celor două căsnicii nu am fost niciodată prezent. Veneau la mine și îmi spuneau «m-am săturat să fiu tot timpul singură», iar eu le spuneam că și eu sunt singur. Când sunt la club este plin de lume, dar în rest stau într-o cămăruță de unul singur”.

Totuși, nu a încetat să caute iubirea: „Văd multe femei frumoase, sunt multe care mă și sună... dar nu am avut mare noroc”.

Guy susține în continuare cântăreții tineri de blues. Le oferă mereu copiilor șansa să urce alături de el pe scenă și să arate ce pot: „Părinții îi aduc la mine și eu le ofer o oportunitate dacă știu să cânte. Pentru că atunci când am venit eu la Chicago, toată lumea se uita la mine și spunea «da’ tu cine ești?». Eu nu întreb, eu zic doar «poți să cânți asta?». Și dacă poate, atunci să urce pe scenă!”.

B.B. King și Buddy Guy la festivalul Chicago Blues, în 2008

Guy și prietenul său, B.B. King, au făcut turnee împreună până în anul 2011, iar în deschidere cânta Guy: „Noi doi eram ultimii care încă mai călătoreau prin lume”. Guy era foarte impresionat de King, care susținea 250 de concerte pe an la vârsta de peste 70 de ani: „Ultima oară când am vorbit, i-am zis: «B., știi că toți banii din lume nu-ți folosesc la nimic dacă nu-i poți cheltui»”.

În luna mai 2015, evocând funeraliile lui B.B. King, Buddy Guy spunea: „M-au lăsat să stau un pic mai aproape de sicriu decât restul lumii; am fost tratat special. Dar a fost foarte puțin timp pentru a-mi aminti cele mai tari lucruri pe care mi le-a spus și tot ce am făcut împreună. Au fost multe camere de luat vederi. Au arătat un film cu el cântând și mi-am spus: ăsta este motivul pentru care trebuie să cânt în continuare. B.B. King și-a dedicat viața blues-ului până când nu a mai putut. Muddy, Wolf, toți au făcut asta. Pentru că au iubit muzica la fel de mult ca mine. Și acum asta voi face și eu. Cred că le datorez asta”.

La vârsta sa, Buddy Guy susține peste 150 de reprezentații, în medie, pe an. Concertele sale au și o notă puternică de omagiu la adresa prietenului său, Jimi Hendrix. În același timp a declarat că atunci când B.B. King a murit „m-am trezit și am realizat că sunt ultimul. E puțin înfricoșător...”. Sunt gânduri care îl definesc pe Buddy Guy în apogeul carierei sale sub semnul unui crez de-o viață pe care l-a slujit și îl slujește cu dăruire.