În momentul de față este în plină desfășurare o campanie internațională pentru salvarea casei marelui muzician român Dinu Lipatti, clădire situată pe bulevardul bucureștean Lascăr Catargiu, în apropierea Academiei de Studii Economice din Piața Romană. Nu întâmplător amintesc de impunătoarea clădire a ASE; zeci și zeci de generații de absolvenți ai celei mai mari și importante instituții de învățământ superior economic – cu o componentă majoră în sfera profesiei contabile – au trecut prin fața casei lui Dinu Lipatti, admirând arhitectura de un farmec aparte, iar placa omagială le-a vorbit despre un înaintaș care s-a bucurat și se bucură de o mereu înnoită faimă mondială ca strălucit pianist, inspirat compozitor, pedagog din vocație. Aceleași sentimente de justificată mândrie națională sunt generate de o altă clădire, cea care evocă un celebru pictor român, Gheorghe Petrașcu, clădire situată la întâlnirea Bulevardului Lascăr Catargiu cu Strada Căderea Bastiliei.

Imaginea tuturor acestor clădiri s-a întipărit, cu siguranță, pe retina amintitelor generații de economiști, inclusiv de profesioniști contabili, și ar fi de neimaginat, de neacceptat ca asemenea monumente istorice să dispară. Or, petiția internațională la care mă refer are ca obiectiv tocmai salvarea unui astfel de monument istoric. Pericolul de a fi distrusă această „bijuterie arhitecturală” (cum a rămas definită în conștiința publică) a apărut în urma licitației care vizează scoaterea ei la vânzare.

Aici ne confruntăm cu o temă economică, dar, evident, lucrurile nu se reduc la o simplă operațiune de vânzare-cumpărare determinată – în cazul dat – de executarea silită a actualilor proprietari. Fără îndoială, legile severe ale economiei de piață impun și operațiuni de executare silită, numai că, în toate statele civilizate, există reguli stricte care asigură apărarea necondiționată a monumentelor istorice. Intenția potențialilor cumpărători ai casei lui Lipatti este de a construi, în locul acesteia, un bloc cu multe etaje, zona fiind de maxim interes pentru foarte mulți dezvoltatori. Există, din păcate, prea multe exemple care atestă extinderea continuă a practicilor la care ne referim. Au dispărut, în București și în numeroase alte localități ale țării, nenumărate case care vorbeau despre viața și activitatea unor mari înaintași, oameni care au făurit România modernă, România Mare. Pentru a ne da seama până unde s-a intenționat să se meargă avem cazul casei lui Spiru Haret de pe Str. General Manu (tot în apropierea Pieței Romane). Doar o luare de poziție de presă a împiedicat dezvoltatorul să distrugă respectiva casă, însă a încorporat-o într-un bloc cu multe etaje, ceea ce – fie și numai sub aspect estetic – reprezintă o „soluție” discutabilă. Tot presa a salvat clădirea din imediata apropiere – casa lui Henri Coandă de pe Bulevardul Lascăr Catargiu.

Există, incontestabil, valori economice care trebuie, la rândul lor, apărate, în spiritul prevederilor constituționale referitoare la proprietatea privată. Există, în același timp, valori istorice, culturale, imposibil de evaluat numai în bani, valori identitare ale căror păstrare și punere în circuitul public, mai ales turistic, aduc, după ele, și fonduri suplimentare, necesare chiar pentru conservarea adecvată a patrimoniului nostru național. O legislație, o politică de stat coerente, menite să garanteze valorizarea acestui patrimoniu, sunt mai mult decât necesare. Semnalul de alarmă în cazul Casei Lipatti se impune a avea ecoul cuvenit. Ar fi exact un pas semnificativ în direcția cea bună.