Sunt convins că mulţi concetăţeni au fost şocaţi să-l audă pe guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, spunând că „trăim un paradox, adică avem cea mai bună situaţie macro, dar şi cele mai mari riscuri”. Vorbind la o conferinţă consacrată riscului de ţară, guvernatorul BNR nu a minimalizat nici realizările economiei româneşti, dar nici n-a exagerat riscurile. A chemat la o abordare realistă, echilibrată a celor două componente ale paradoxului. În fond, este vorba despre noi contribuţii la identificarea stărilor de fapt din economie, cu elementele pozitive şi negative pe care le includ, nu numai ca un util demers ştiinţific, ci şi ca suport pentru acţiune. În esenţă, acesta este aspectul cel mai important.

CECCAR Business Magazine publică sistematic datele statistice la nivel naţional, precum şi luări de poziţie dintre cele mai diverse referitoare la ceea ce se întâmplă şi la ceea ce este previzibil să se întâmple în economia românească. Ceea ce s-a spus la amintita conferinţă nu au reprezentat exclusiv evaluări noi, abordări cu totul neaşteptate, însă a existat o idee dominantă: nu trebuie forţat ritmul de creştere economică peste potenţialul real, adică mai binele este duşmanul binelui deoarece există pericolul real de a intra într-o criză de foarte mare gravitate.

Riscurile nu provin numai din interior, deşi asupra acestora este necesar, totdeauna, să se îndrepte atenţia operatorilor economici, fără excepţie. În prezent, incertitudinile sporesc mai ales la nivel global. Din acest unghi de vedere, apare de neînţeles de ce evenimente recente, precum Congresul Mondial în domeniul energiei şi reuniunea BRICS s-au „bucurat” de o mediatizare apropiată de zero în ţara noastră. Oare trebuie să ne fie indiferent că România este, în continuare, ocolită de conductele care aprovizionează cu hidrocarburi chiar şi ţări vecine, membre – şi ele – ale Uniunii Europene şi NATO, dar mai ales vestul continentului? După eşecul proiectului Nabucco, se impuneau acţiuni de contracarare a încercărilor de izolare energetică a ţării noastre, dar n-a fost să fie. De asemenea, măsurile pe care le adoptă statele din BRICS, mai ales expansiunea lor investiţională, ne interesează foarte mult, fie şi numai dacă ţinem seama de promisiunile Chinei faţă de România, promisiuni încă neonorate.

Dacă semnalele primite din exterior nu sunt receptate operativ, în timp real, creşte considerabil riscul de a pierde nu numai oportunităţi, ci şi de a suporta consecinţele proceselor şi fenomenelor legate de Brexit, de situaţia precară a sistemului bancar european, de incertitudinile generate de alegerile prezidenţiale din SUA. E adevărat, sunt teme care nu vizează nemijlocit activitatea la nivel de firmă, însă ele au influenţat şi influenţează întreaga piaţă internă, iar cei implicaţi în comerţul internaţional resimt acut şi evoluţiile în plan global.

Bineînţeles, cum mai remarcam, riscurile interne merită o atenţie deosebită. Principalul risc constă în creşterea prea rapidă – cum au spus unii participanţi la reuniunea despre care relatez – a cererii comparativ cu oferta. Nu este vorba aici doar despre dinamica mai accentuată a importurilor, ci despre insuficienta valorificare a potenţialului real de creştere a economiei româneşti.

Aşa cum, la nivel de firmă, antreprenorii şi principalii lor parteneri, profesioniştii contabili, sunt preocupaţi să asigure succesul afacerii, adică un profit cât mai mare, prin echilibrarea dinamicii productivităţii cu cea a veniturilor salariale, în mod similar, la nivel macro, tema creşterii mai puternice a productivităţii muncii este fundamentală. Or, în această privinţă, lucrurile nu stau suficient de bine – ca să folosesc un termen mai puţin dur.

Riscurile pe care le prezintă un dezechilibru între creşterea productivităţii şi cea a veniturilor salariale sunt bine cunoscute de fiecare operator economic şi nu cred că este cazul să insist asupra acestui subiect. Pornind tocmai de la ceea ce este esenţial, de la microîntreprinderi până la economia naţională, se impune şi promovarea unui alt tip de echilibru, cel care vizează raportul dintre raţional şi emoţional. Riscurile provin de la extreme. Or, cei mai calificaţi să ţină balanţa în echilibru sunt profesioniştii contabili. Este, aici, un semn de incontestabilă preţuire a competenţei, dar şi o imensă responsabilitate. Drept care, am considerat necesar să relev, din nou, indisolubila legătură dintre micro, macro şi mondoeconomie. Un mare risc îl constituie, de aceea, nesocotirea acestei relaţii obiective.