Inițial, la scara întregii Uniuni Europene, la începutul lunii februarie 2021 era programată declanșarea recensămintelor naționale privind populația și locuințele din fiecare stat membru. Prelungirea pandemiei de COVID-19 a impus, însă, decalarea termenelor de efectuare a acestei operațiuni statistice, a cărei însemnătate vizează, practic, întreaga viață economico-socială a cetățenilor din respectivele țări. Cu toate acestea, putem consemna că la 1 februarie a avut loc (totuși) un eveniment: au început lucrările specifice recensământului de probă, ca etapă preliminară, obligatorie, a investigației statistice propriu-zise. Este o etapă care se va încheia la 9 martie a.c. În acest interval se vor prelua datele necesare din surse administrative în vederea asigurării unui volum cât mai mare de informații care să constituie punctul de plecare spre întocmirea listelor cu adrese, liste necesare cenzorilor în vederea organizării activității de completare a fișelor pentru fiecare cetățean al țării.

Sunt, desigur, multe detalii care privesc „tehnica” unui recensământ de o asemenea amploare și complexitate, dar nu asupra acestora este acum cazul să insistăm. Comisia Centrală pentru noul recensământ al populației și locuințelor va asigura comunicarea necesară pentru etapele pregătitoare și cele pentru completarea fișelor. Respectiva Comisie a decis, asemenea celor similare din celelalte state membre ale Uniunii Europene, ca recensământul să se desfășoare în perioada 1 februarie – 13 martie 2022.

Este limpede pentru fiecare dintre noi că nicio politică publică nu poate să facă abstracție de datele demografice, de numărul și structura populației (după vârste, sex, comunitățile din care fac parte, nivel de pregătire, profesii etc.), astfel încât să se asigure o fundamentare temeinică, din toate punctele de vedere, a măsurilor îndreptate spre îmbunătățirea situației demografice a României.

Nu este deloc întâmplător că recensământul populației a fost prima cercetare științifică din istoria omenirii. În țara noastră s-a inițiat chiar în anul Unirii din 1859. De atunci s-au desfășurat în România 11 asemenea vaste și laborioase operațiuni: în 1866 (când Carol I a devenit domnitor), în 1912 (când Regatul României a încheiat prima etapă de modernizare economico-socială), în 1920 (după făurirea României Mari), în 1930 (după consolidarea economico-socială a statutului național unitar), în 1941 (înainte de intrarea României în Al Doilea Război Mondial), în 1948 și 1950 (când s-a trecut la planificarea hipercentralizată), în 1961 și 1977 (în vederea elaborării următoarelor planuri cincinale), în 1992, 2002 și 2011 (pentru racordarea la intervalele din Uniunea Europeană). De altfel, potrivit documentelor UE, la ultimele trei recensăminte, standardele Eurostat (sub aspect metodologic și conceptual) au stat la baza demersului românesc în materie de statistică demografică. Este și garanția derulării corecte a operațiunilor de colectare, sintetizare și prelucrare a datelor referitoare la populația reală a României zilelor noastre și a locuințelor de pe întregul teritoriu național.

Multe semne de întrebare, de incertitudini, de controverse nu vor mai fi la ordinea zilei pe teme esențiale, precum: câți suntem, noi, cei care trăim în România anilor 2021-2022, câți concetățeni au emigrat, care este nivelul de cultură, de pregătire profesională pe categorii de populație, care sunt, în realitate, condițiile de locuit, cum a evoluat „piramida vârstelor”, de ce dotări dispun gospodăriile, care este raportul dintre mediul urban și mediul rural și multe altele care definesc condiția noastră umană. Toate acestea pledează în favoarea susținerii recensământului actual de către fiecare dintre noi, de către întreaga populație a țării, deoarece de succesul acestei operațiuni depind multe din ceea ce conține viața noastră de zi de zi. Nici nu este nevoie de un argument mai puternic pentru o asemenea implicare.

(Copyright foto: 123RF Stock Photo)