În urmă cu 80 de ani, la 27 octombrie 1938, un sobor de 16 preoți sfințea nemuritoarea operă a marelui sculptor român Constantin Brâncuși, operă intrată în conștiința publică drept Coloana Infinitului. De aici, de la celebra coloană, procesiunea s-a îndreptat spre impunătoarea Biserică Sfinții Apostoli, pentru a ajunge, în cele din urmă, în Parcul Central al orașului Târgu Jiu la altă operă de vârf a lui Brâncuși, cunoscută sub numele de Poarta sărutului. Între cele două repere artistice de faimă universală se desfășoară Calea Eroilor, arteră simbolică a municipiului de pe Jiu.

Inițial, Coloana Infinitului s-a numit Coloana recunoștinței fără sfârșit, în semn de omagiu suprem adus celor care s-au jertfit pentru înfăptuirea Marii Uniri. La rândul ei, Poarta sărutului se numea Portalul păcii, tot ca expresie a celei mai vii recunoștințe față de eroii români din Primul Război Mondial. Întreg complexul edilitar-artistic și religios reprezenta – în viziunea lui Constantin Brâncuși – un tot unitar, o modalitate vizionară prin care generațiile interbelice își exprimau recunoștința față de înaintașii care au făurit România Mare.

Cele 16 module romboidale care formează Coloana Infinitului marchează anul 1916, când România a intrat în Războiul pentru Reîntregire, iar Poarta sărutului fusese concepută asemenea unui arc de triumf care celebra istorica victorie națională de la 1 decembrie 1918. Soborul de 16 preoți – care a oficiat impresionanta slujbă – amintea tot de începutul războiului pentru făurirea României Mari. De altfel, simbolurile sunt încorporate organic în întregul complex arhitectural-artistic, inclusiv în Masa tăcerii, care se află, de asemenea, pe axa Căii Eroilor.

Fără umbră de îndoială, geniul lui Brâncuși a dat cea mai înaltă expresie recunoștinței unei întregi națiuni față de propriii eroi, dar istoria inițierii și finalizării ideilor sale artistice include, la loc de seamă, o acțiune civică demnă de toată lauda. Ideea de a realiza complexul a aparținut Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, condusă de Arethia Tătărescu, soția lui Gheorghe Tătărescu, fost prim-ministru al României între anii 1934-1937, precum și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, ministru de externe între anii 1945 și 1947. Gheorghe și Arethia se cunoscuseră și se căsătoriseră în 1916, atunci, la începutul Războiului de Reîntregire, viitorul prim-ministru aflându-se în armata combatantă cu gradul de sublocotenent. Parcă ar fi fost o filă din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

De la idee până la finalizarea ei a fost un drum în care dificultățile, mai ales cele de ordin financiar, s-au ținut lanț. Primăria nu avea bani nici pentru operele de artă și nici pentru construcția Bisericii Sfinții Apostoli. Liga Națională a Femeilor Gorjene s-a implicat cu o dăruire ieșită din comun în mai multe runde de colectare a fondurilor necesare desăvârșirii îndrăznețului proiect. La fel a acționat pentru depășirea a tot felul de dificultăți administrative.

Când evocăm, chiar foarte pe scurt, toate aceste etape memorabile în realizarea complexului brâncușian, ne dăm seama că, totdeauna când la mijloc s-au aflat cauze nobile, s-au găsit, în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, pilde exemplare de acțiune, definite cu cele mai simple formule, drept patriotismul faptelor. Mai mult nici nu credem că trebuie spus.

La împlinirea a 80 de ani de la sfințirea marii creații a lui Brâncuși, creație susținută cu autenticul sprijin civic al femeior gorjene, avem o imagine tulburătoare a ceea ce înseamnă adevărata recunoștință față de eroii României. În atmosfera generată de marcarea Centenarului Marii Uniri, împlinirea a 80 de ani de la finalizarea operei brâncușiene ne sugerează, înainte de toate, atât ideea de temelie pământeană de neclintit, cât și cea de înălțare spre infinit. Când recunoștința tinde spre infinit sunt mai multe șanse ca și împlinirile noastre personale, familiale, de echipă și la scara întregii țări să aibă aceeași linie ascendentă.