În zilele în care marcăm Centenarul Marii Uniri nu este nimic mai firesc decât să abordăm tema rădăcinilor istorice ale actului de acum 100 de ani, completată, într-o manieră vizionară, care oferă deschiderea necesară spre viitor, fie şi numai în limitele a ceea ce este previzibil. Aşadar, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Un răspuns valid la această întrebare poate fi dat doar printr-un demers ştiinţific de amploare, cu o participare inter şi multidisciplinară. Ceea ce îşi propun, însă, însemnările de faţă vizează o temă mai limitată, şi anume modul în care, încă din cele mai străvechi timpuri, civilizaţia de pe pământul strămoşesc s-a racordat la tendinţele dominante din fiecare epocă, din fiecare fază a progresului economic şi social. În acest context, cei 100 de ani care au trecut de la făurirea României Mari se integrează mileniilor de viaţă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic, creaţiei materiale şi spirituale neîntrerupte, cu luminile şi umbrele acelor momente. Ştiinţa istoriei prezintă date şi explicaţii fundamentale pe izvoare, pe documente referitoare la una dintre cele mai tulburătoare teme care ne-a marcat trecutul şi ne determină prezentul. Este vorba despre decalajele care ne despart de ţările dezvoltate, fie că luăm, acum, drept reper Uniunea Europeană, fie că ne comparăm cu state de pe alte continente.

Aşa ajungem să examinăm ceea ce cronicarii au numit vitregia vremurilor şi, deşi termenii de geopolitică şi geostrategie au apărut abia în secolul al XX-lea, faptul că poporul român a rezistat în faţa năvălitorilor, că a avut ca vecini trei imperii care au transformat deseori forţa dreptului în dreptul forţei, şi-a pus amprenta şi asupra  nivelului de dezvoltare economică şi socială a ţării noastre. Au fost – şi înainte şi după Marea Unire – perioade mai scurte sau mai îndelungate de progres, cu efecte benefice şi în privinţa reducerii decalajelor faţă de ţările dezvoltate. În acest sens, se reliefează prima mare modernizare a României, cea din secolul al XIX-lea, în care progresul economic şi social s-a întrepătruns organic cu dezvoltarea profesiei contabile în România. Acest proces a căpătat noi valenţe odată cu reîntregirea ţării, urmată, la scurt timp, de înfiinţarea organizaţiei profesionale a contabililor români. A început, astfel, o perioadă dintre cele mai fertile pentru profesia contabilă, atât în ipostaza de beneficiară a transformărilor majore din perioada interbelică, precum şi în ipostaza de făuritoare de valori, de generatoare de avuţie naţională.

Nu ne propunem să trecem în revistă etapele parcurse în aceşti 100 de ani, mai cu seamă din perspectiva progresului economic şi social, însă prezentul şi – cu siguranţă – viitorul reprezintă o prelungire organică a trecutului, iar evocarea rădăcinilor ne permite să răspundem şi la întrebarea: de unde venim şi încotro ne îndreptăm?

Secolul pe care îl sărbătorim a fost marcat puternic de procesele şi fenomenele pe care le-a declanşat tranziţia spre democraţie, spre economia de piaţă. În acest context, în 1994 a renăscut organizaţia profesională a contabililor români, CECCAR, a cărei contribuţie la dezvoltarea economico-socială a ţării este unanim apreciată, ultimii ani remarcându-se printr-o participare tot mai activă şi mai eficientă la făurirea prezentului şi viitorului României. Cu toate că şi ţara noastră a suportat consecinţele uneia dintre cele mai grave crize globale, ne-am revenit relativ repede şi, în foarte multe domenii, am depăşit nivelul din anul antecriză, 2008.

În mod deosebit, se cere subliniată importanţa perioadei în care ne-am pregătit şi, apoi, am devenit parte integrantă a Uniunii Europene şi NATO, din perspectiva ritmurilor şi proporţiilor progresului economico-social. Pentru că am vorbit despre decalaje, putem să luăm ca an referenţial 2002, când negocierile de aderare la Uniunea Europeană au cuprins toate cele 31 de componente ale acquis-ului comunitar, an premergător aderării la Alianţa Nord-Atlantică. Atunci, produsul intern brut al României pe locuitor a fost de 6.200 euro (calculat după paritatea standard a puterii de cumpărare), în timp ce media europeană s-a situat la 21.300 euro (deci, ponderea era de aprovimativ 29% din media UE). Anul trecut am ajuns, la acelaşi indicator (PIB/locuitor) la 18.700 euro, faţă de media europeană de 30.000 euro (circa 62% din media UE). Faptul că opt ani consecutivi avem creştere economică reprezintă o dovadă palpabilă a continuităţii procesului de reducere a amintitelor decalaje.

În termenii utilizaţi în Uniunea Europeană, procesul la care ne referim are denumirea de „convergenţă”. E drept, convergenţa vizează îndeplinirea criteriilor de aderare la Zona Euro, dar independent de acest obiectiv asumat oficial de România, criteriile de convergenţă nominală şi de convergenţă reală indică o foaie de parcurs spre performanţe economico-sociale de nivelul şi tipul celor care definesc ţările dezvoltate.

Iată, deci, în esenţă, răspunsul la întrebarea: încotro ne îndreptăm? Reperele la care facem trimitere înseamnă modernizarea României nu numai sub aspect economic, ci pe toate planurile, în consonanţă cu procesele de integrare şi globalizare în era digitală. Cu cât potenţialul nostru naţional şi resursele primite în calitate de stat membru al Uniunii Europene vor fi mai bine valorificate, cu atât cresc şansele noastre de a ne apropia de nivelul de dezvoltare al ţărilor avansate. Este o fereastră spre viitor de natură să ne insufle determinarea şi energia de care avem nevoie pentru a realiza acest autentic Proiect de ţară. Să ne urăm, deci, succes, odată cu convingerea că stă în puterile noastre să mergem mai hotărât, mai repede pe acest drum.