Concentrarea dezbaterii publice pe temele pieței forței de muncă ne apare drept un demers colateral în condițiile în care, la noi în țară, șomajul a atins minimul istoric din perioada postdecembristă, iar costul orei de muncă se află la maximul istoric pentru aceeași perioadă. La rândul lor, sondajele de opinie indică evaluări ale angajatorilor care vizează crearea a cel puțin 100.000 de locuri de muncă în anul viitor în sectorul privat al economiei românești, obiectiv confirmat de datele certe ale realităților economico-sociale în mișcare. Dar toate acestea sunt aprecieri care nu vizează, în suficientă măsură, esența proceselor și fenomenelor de care ne ocupăm. Astfel, o analiză corectă, mai cuprinzătoare, implică luarea în considerare a unui număr de date și fapte mult mai numeroase decât cele menționate la începutul acestui comentariu, toate subsumate, pe fond, raporturilor dintre muncă și capital și, în acest context, corelațiilor dintre productivitate și profit (pe de o parte) și ansamblul veniturilor salariale (pe de altă parte).

Cum știu prea bine profesioniștii contabili, există un set de corelații obligatorii în materie de politici sociale centrate pe gradul de ocupare și pe criteriile de salarizare atât la nivel macro, cât și la nivel micro, în această privință înregistrându-se și unele dezechilibre, cum ar fi cele dintre salariile medii din sectorul bugetar și cele din sectorul privat, dintre zonele de dezvoltare (chiar și dintre localități) în funcție de ramurile și subramurile economiei, precum și dintre angajații calificați (în rândurile cărora se află și cei înalt calificați) și cei necalificați, criteriilor de ordin economic adăugându-li-se cele din sfera echității și incluziunii sociale.

În momentul de față, simultan cu necesitatea acoperirii reale cu forță de muncă a diferitelor sectoare de activitate, inclusiv la nivel teritorial-administrativ, prezintă o importanță deosebită creșterea capacității productive a angajaților, ceea ce constituie, firesc, principala cale de diminuare a deficitului la care ne referim. Astfel, ajungem la tema spinoasă a investițiilor, începând cu cele care au drept obiectiv formarea și perfecționarea personalului adaptate la cerințele firmelor și terminând cu promovarea efectivă, pe scară tot mai largă, a noilor tehnologii.

Discuțiile despre deficitul prognozat pe anul în curs și despre proiecția bugetului general consolidat pe 2020 includ (nu s-ar putea altfel) aspectele evocate. Când conducerile Băncii Centrale Europene și Băncii Europene de Investiții se adresează, repetat, factorilor decidenți din țările membre ale UE să amplifice și să accelereze investițiile publice, este atestată deosebit de convingător și motivată puternic și preocuparea pentru soluționarea problemelor acute de pe piața forței de muncă, la nivel local și la cel comunitar.

Pe prim plan se situează alocările pentru educație, în condițiile specifice societății bazate pe cunoaștere cu principalul ei vector, cel oferit de era digitală. Multiplicarea și diversificarea instrumentelor prin care învățământul poate și trebuie să-și coreleze orientările strategice, în primul rând, în funcție de necesitățile economiei reale, reprezintă o direcție prioritară de acțiune susținută tot mai consistent de fondurile europene nerambursabile.

La noi în țară, costurile orare cu forța de muncă au cunoscut și cunosc o evoluție în același sens cu orientările la nivelul UE. Bunăoară, în trimestrul III din acest an, comparativ cu perioada similară din 2018, costul respectiv a crescut cel mai mult în învățământ, cu nu mai puțin de 23 de procente, urmat de sectorul construcțiilor, cu un spor de 21,24%, și de activitățile profesionale, științifice și tehnice, cu o majorare de 17,68 procente.

Efectul propagat pe care investițiile publice îl au în întreaga economie indică, neîndoios, un element obligatoriu al proceselor de fundamentare a bugetului public. Din această perspectivă, datele conținute în statisticile și prognozele oficiale se cer completate cu detalierea proiectelor și cu termenele lor de finalizare, chiar dacă tehnica bugetară impune alocări pe principalii ordonatori de credite. Or, proiectele cu adevărat eficiente trebuie centrate tocmai pe obiectivele prioritare, așa cum se concretizează ele în proiecte, cu tot ceea ce presupun acestea – de la determinarea impactului economico-financiar și social până la predarea „la cheie” (cum se spune) a investițiilor aferente. În acest fel, gestionarea banului public se pliază adecvat pe ceea ce reprezintă, pe fond, interesul public.

(Copyright foto: 123RF Stock Photo)