Dacă se urmărește evoluția reacțiilor din mass-media pe tema PROIECTULUI DE ȚARĂ, se va constata lesne că predomină observațiile critice. Sub acest aspect, se poate aprecia că lansarea ideii a fost, prin ea însăși, o reușită. Numai temele neinteresante sunt ignorate nu doar de presă, ci și de publicul larg. Prin urmare, un prim scop a fost atins: s-a declanșat, în societate, o dezbatere autentică privind capacitatea noastră, a viețuitorilor din România, de a ne prefigura viitorul sub forma unui PROIECT DE ȚARĂ.

Majoritatea criticilor se referă la gradul de concretețe al obiectivelor propuse într-un document guvernamental de 16 pagini. Or, această critică este deosebit de folositoare deoarece permite să se concentreze eforturile spre stabilirea – prin mecanismele de dezbatere adoptate – a unor obiective mai concrete.

Se cuvine să acordăm, în continuare, mai multă atenție celor care se pronunță împotriva ideii înseși. Unii recurg – fără argumentare – la calificative precum „prostie”, „inutilitate”, „utopie” ș.a.m.d. Îi asigur pe cititori că am redat exact ceea ce s-a scris în unele publicații. Nu are importanță numele autorilor întrucât noi nu recurgem la atacuri la persoană, ci ne „războim” cu ideile. Cred că nu are rost să insistăm asupra acestei „maniere” de a trata subiecte serioase, cu adevărat importante.

O categorie mai consistentă de critici, de fapt de analiști, încearcă să asigure un echilibru între ceea ce se prezintă pozitiv în documentul Guvernului și ceea ce, sub aspect conceptual mai ales, nu reprezintă – în opinia respectivilor – puncte pozitive. Da, cu o asemenea premisă se poate discuta cu folos.

Trebuie spus că, în cazul PROIECTULUI DE ȚARĂ, nu avem de-a face cu o idee originală. România a dispus – de-a lungul timpului – de multe asemenea documente sau măcar de asemenea intenții, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu prima modernizare. Nu este locul aici pentru un amplu excurs istoric. Mai aproape de zilele noastre, aderarea la Uniunea Europeană și la NATO a constituit un adevărat PROIECT DE ȚARĂ. Mai mult decât atât: experiența mondială pledează extrem de convingător pentru un astfel de demers. Ceea ce s-a întâmplat cu „Tigrii asiatici” demonstrează că fără un PROIECT DE ȚARĂ n-ar fi reușit nici în câteva secole să elimine o înapoiere istorică deosebit de împovărătoare și să se claseze la nivel mondial pe poziții de frunte, inclusiv în ceea ce privește progresul științifico-tehnic.

Una dintre temele de fond se referă, însă, la realismul obiectivelor propuse și, în acest cadru, la prioritățile stabilite. Când treci în revistă din documentul guvernamental 16 domenii de acțiune, 41 de obiective și 90 de măsuri, ai întreaga îndreptățire să te întrebi: oare, în aceste condiții, mai poate fi vorba despre priorități?

Pentru conturarea unui răspuns – cu toată modestia de care este capabil autorul acestui scurt comentariu – trebuie să reamintesc că una dintre soluțiile posibile pe care le-am avansat, cu câțiva ani în urmă, a fost aceea ca PROIECTUL DE ȚARĂ să fie elaborat pe „scheletul” țintelor de convergență subordonate aderării României la moneda unică europeană, euro. Chiar dacă s-a înmulțit numărul criticilor la adresa unui asemenea obiectiv, se poate replica fără ezitări: ce ar fi rău dacă, fără a ne propune neapărat aderarea la euro, vom atinge țintele de convergență, în special în economia reală, adică am atinge niveluri mai înalte de productivitate, de eficiență economică în general, reușind să fructificăm mai bine resursele de care dispunem, pentru a sparge cercul vicios secular al rămânerii în urmă? A ne apropia la un orizont de timp rațional, fundamentat științific, de nivelul mediu de dezvoltare la scara Uniunii Europene nu reprezintă, oare, un adevărat PROIECT DE ȚARĂ?

Criticile care nu urmăresc torpilarea unei idei extrem de valoroase, ci chiar îmbunătățirea radicală a documentului guvernamental de care mă ocup în acest comentariu se cer salutate fără rezerve.

Avem nevoie de o bază de discuții solidă, nu de aprobări formale, de adeziuni pur declarative. Faptul că, practic, dezbaterea a început este un semnal pozitiv, încurajator. Nu ar fi pentru prima dată când se înregistrează inițial o anumită efervescență ideatică pe o temă realmente fundamentală, dar ducerea până la capăt a unui astfel de demers ar permite să se depășească viziunile electoraliste și să se țină seama, cu adevărat, de interesul public. Este exact ceea ce se prefigurează tocmai prin acuitatea confruntărilor, prin creșterea gradului de implicare. A demonstra că ne pasă cu adevărat de viitorul țării poate să fie, înainte de toate, punctul de pornire spre un succes real. Mai bine să avem parte de critici decât de ignorarea unui demers vital.