Nu încape urmă de îndoială în legătură cu faptul că, în rândurile profesioniştilor contabili, se află mulţi iubitori ai teatrului. De aceea, cu siguranţă, printre spectatorii la manifestările incluse în Festivalul Naţional de Teatru în perioada 21-30 octombrie a.c., au luat şi vor lua parte şi numeroşi colegi de breaslă. Cu toate că „trupele de teatru” (este ciudat să se numească „trupe” formaţiuni artistice, dar aici regăsim una dintre misiunile fundamentale ale teatrului, şi anume spiritul militant în promovarea valorilor perene ale umanităţii) au avut şi au, pe scenele Festivalului, un repertoriu de mare succes şi interpretări de excepţie – ceea ce merită, din plin, să fie subliniat – însă obiectul acestor note nu îl constituie spectacolele propriu-zise, ci modul în care s-a câştigat şi se câştigă statutul de brand internaţional.

Istoria teatrului românesc depăşeşte două secole, timp în care ceea ce se acumula ca tradiţie nu numai că s-a păstrat, ci s-a îmbogăţit continuu prin eforturile permanente menite a conferi acestei arte o amprentă naţională tot mai puternică. Scopul a fost atins şi este atins pentru că, de la o generaţie la alta – formate din dramaturgi, actori monştri sacri, regizori mereu inovatori, scenografi şi personal tehnic, angajaţi într-o permanentă acţiune de autodepăşire – a existat şi există o continuitate bazată, la rândul ei, pe valori naţionale, europene şi mondiale. Tocmai aici găsim una dintre cele mai valide explicaţii ale câştigării poziţiei de brand internaţional: specificul naţional n-a fost abandonat nicio clipă, iar acest fapt a reprezentat chiar „paşaportul” intrării definitive în universalitate.

Chiar actuala ediţie reprezintă o vie ilustrare a acestor adevăruri esenţiale: de la piesele unor autori români şi străini din vremuri îndepărtate până în zilele noastre, totul a purtat însemnele inconfundabile ale unei arte profund naţionale, cuplate organic cu evoluţiile teatrului pe meridianele globului. Recunoaşterea internaţională a valorii teatrului românesc a fost şi este un proces care a început în secolul al XIX-lea şi continuă în zilele noastre deoarece, în pofida vicisitudinilor (şi n-au fost puţine) a existat şi există o solidaritate profesională cultivată şi păstrată ca moştenire de preţ de-a lungul deceniilor şi secolelor.

Sigur, specialiştii, cronicarii de teatru (şi aici avem personalităţi de talie internaţională) au comentat şi aspectele considerate de ei drept minusuri ale acestei ample manifestări şi este foarte bine că nu domneşte, în această lume specială, automulţumirea. Sunt, de asemenea, mari dificultăţi de finanţare, teatrele particulare, renăscute în perioada postdecembristă (primul dintre ele, „ACT”, a fost înfiinţat în urmă cu 18 ani) fiind nevoite să funcţioneze în condiţii vitrege, uneori greu de imaginat, dar, cu toate acestea, foarte multe au fost şi continuă să fie performante.

Este, evident, o mare bucurie să asişti la spectacolele înscrise în Festivalul Naţional de Teatru, ca amator de artă adevărată, însă nu mai puţin important este faptul că ne putem mândri, cu toţii, că teatrul românesc deţine un brand internaţional de necontestat, care ne exprimă – la cel mai înalt nivel al artei – aşa cum suntem, cu bune şi mai puţin bune, dar mereu aspiranţi, prin elitele noastre, la o calitate a vieţii care să însemne nu numai prosperitate materială, ci şi o autentică împlinire spirituală.