Termeni-cheie: fond de comerţ, patrimoniu, întreprindere economică, profesionist comerciant, patrimoniu de afectaţiune

Clasificare JEL: F19, K29

1. Reglementarea și definiţia fondului de comerţ

Fondul de comerţ este menţionat, fără a fi definit, la art. 21 lit. a) și art. 42 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Definiţia fondului de comerţ este enunţată de legiuitor la art. 1¹ lit. c) din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, potrivit căruia „constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activităţii sale”.

Făcând trimitere și la art. 541 din Codul civil, care prezintă universalitatea de fapt ca fiind „ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege” şi precizează că „bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”, putem defini fondul de comerţ astfel: ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), pe care un comerciant, prin voinţa sa, le utilizează – le afectează – în vederea desfășurării activităţii sale, pentru obţinerea de profit.

2. Delimitarea noţiunii de fond de comerţ de alte noţiuni

2.1. Fondul de comerţ și patrimoniul

Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligaţiilor comerciantului ce au valoare economică.

Fondul de comerţ cuprinde unele dintre bunurile comerciantului (respectiv pe cele afectate derulării activităţii sale), neincluzând însă creanţele și datoriile acestuia. Prin urmare, fondul de comerţ reprezintă o parte din patrimoniul comerciantului. Cu toate acestea, în cazul înstrăinării fondului de comerţ, anumite drepturi și obligaţii ce izvorăsc din contractele de muncă sau din cele de furnizare de utilităţi (apă, gaz, telefon etc.) se transmit dobânditorului, dacă acestea nu au fost reziliate (Piperea, 2012, p. 55).

Fondul de comerţ este o universalitate de fapt (a se vedea dispozițiile art. 541 din Codul civil; Piperea, 2012, p. 55; Angheni et al., 2008, p. 53), pe când patrimoniul este o universalitate de drept, o universalitate juridică.

Fondul de comerţ ia naștere din voinţa exclusivă a profesionistului comerciant, persoană fizică sau juridică, a întreprinzătorului, care afectează bunurile ce compun fondul de comerţ unei activităţi lucrative, în timp ce patrimoniul are ca izvor legea (Codul civil).

2.2. Fondul de comerţ, întreprinderea și întreprinderea economică

Întreprinderea economică este o activitate economică organizată, autonomă patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare, exercitată de un întreprinzător, care cuprinde pe lângă bunuri (ce fac parte din fondul de comerţ) și capitalul și forţa de muncă (capitalul uman nu este inclus în fondul de comerţ).

De asemenea, întreprinderea economică este o activitate economică cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, potrivit art. 2 lit. a) coroborată cu lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și completările ulterioare.

Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și necorporale afectate desfășurării unei activităţi economice.

Profesionistul comerciant (persoană fizică sau juridică):

• exploatează o întreprindere economică în scopul de a obţine profit;
• deţine întotdeauna un fond de comerţ, al cărui scop este să atragă clientelă și să obţină profit.

Ambele caracterizează profesionistul comerciant, fără a se confunda.

Întreprinderea, potrivit art. 3 alin. (2) și (3) din Codul civil, nu se confundă cu întreprinderea economică, reglementată de OUG nr. 44/2008 și de art. 2 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare.

Codul civil are în vedere întreprinderea exploatată de un profesionist, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.

Prin urmare, întreprinderea, ca noţiune, potrivit Codului civil, este dreptul comun în materie. În cadrul ei distingem întreprinderea economică reglementată de actele normative menţionate.

Pentru o delimitare mai clară a noţiunilor, precizăm că:

• întreprinderea este exploatată de un profesionist, care are sau nu scop lucrativ (în concepţia Codului civil);
• întreprinderea economică este exploatată de un profesionist comerciant, prin specificul activităţii economice organizate de acesta (Codul civil nu menţionează nimic despre activitatea economică, referindu-se doar la activitate, fără să precizeze natura acesteia).

În sensul art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008, întreprinderea profesionistului comerciant este o întreprindere economică, și anume este „activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă, materii prime, mijloace logistice și informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condiţiile prevăzute de lege”. De asemenea, în condiţiile art. 2 din Legea nr. 346/2004, prin întreprindere se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii de concurenţă, respectiv: societăţi, societăţi cooperative, persoane fizice autorizate, întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale, autorizate potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, care desfăşoară activităţi economice.

2.3. Fondul de comerţ și patrimoniul de afectaţiune al profesionistului

Fondul de comerţ cuprinde numai bunuri (mobile, imobile, corporale, necorporale, cu drepturile lor corespunzătoare) care aparţin profesionistului comerciant, în timp ce patrimoniul de afectaţiune este o fracţiune din patrimoniul (civil) al profesionistului, care cuprinde pe lângă bunuri, reprezentate de drepturi (reale), și drepturi de creanţă și obligaţii (datorii).

Patrimoniul de afectaţiune este o masă patrimonială în cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligaţiilor afectate, prin declaraţie scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional la acesta, exercitării unei activităţi economice.

Fondul de comerţ se aseamănă cu patrimoniul de afectaţiune prin:

• destinaţia comună a bunurilor care îl com-pun;
• afectarea bunurilor unei activităţi lucrative (industriale, comerciale);
• scop, respectiv atragerea clientelei și obţinerea de profit.

3. Natura juridică a fondului de comerţ

Fondul de comerţ este o universalitate (de bunuri) având o identitate de sine stătătoare care nu se reduce la bunurile care o compun (Angheni et al., 2008, p. 53). Aceste bunuri au o destinaţie comună stabilită prin voinţa profesionistului comerciant (titular al fondului de comerţ), fiind afectate aceleiași activităţi.

Fondul de comerţ:

a) poate face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare, de locaţiune, al unor garanţii reale mobiliare, poate fi lăsat moștenire, poate face obiectul aportului la constituirea unei societăţi sau la majorarea capitalului social Şi bunurile componente ale fondului de comerţ pot face obiectul unor astfel de contracte dacă legea prevede posibilitatea înstrăinării separat de acesta;

b) explică subrogaţia reală a bunurilor care îl compun (spre exemplu, mărfurile pot fi înlocuite cu bani în momentul vânzării lor, emblema poate fi modificată) (Angheni et al., 2008, p. 53);

c) este o universalitate de fapt, neavând un activ și un pasiv (proprii), acestea fiind caracteristice universalităţii juridice, respectiv patrimoniu Prin voinţa comerciantului, ca universalitate de fapt, bunurile ce intră în componenţa fondului de comerţ sunt afectate exercitării unei activităţi economice;

d) conferă titularului său un monopol de exploatare ce ţine de proprietatea industrială a profesionistului comerciant asupra fondului. Organizarea bunurilor componente ale fondului de către titularul său constituie o creaţie intelectuală, considerată în literatura de specialitate asemănătoare cu creaţia știinţifică, literară și artistică. (Piperea, 2012, p. 56) În acest sens, fondul de comerţ are vocaţia de a avea clientela sa, motiv pentru care legea oferă posibilitatea protecţiei acestuia prin acţiuni privind concurenţa neloială (spre exemplu, interzicerea activităților care prejudiciază accesul la clientelă; a se vedea Piperea, 2012, p. 56), potrivit Legii 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările și completările ulterioare;

e) este un bun mobil necorporal, pornind de la faptul că în componenţa fondului de comerţ prevalează bunurile mobile, corporale sau necorporale, iar dintre acestea preponderente ca valoare sunt cele necorporale. Astfel, în cazul executării silite a fondului de comerţ, aceasta urmează regulile prevăzute de Codul de procedură civilă cu privire la bunurile mobile. (Cărpenaru, 2012, p. 93) Totodată, nu poate fi dobândit prin uzucapiune sau prin posesia de bună credinţă asupra bunurilor mobile (prescripţia instantanee reglementată de Codul civil), deoarece nu este susceptibil de posesie, din acelaşi motiv acţiunea posesorie şi acţiunea în revendicare fiindu-i improprii, dar poate face obiectul unui drept de uzufruct și i se aplică teoria accesiunii. (Piperea, 2012, p. 58)

4. Elementele fondului de comerţ

Elementele fondului de comerţ sunt corporale și necorporale.

✔ Elemente corporale sunt:

• bunurile imobile prin natură (clădiri) şi prin destinaţie (instalaţii, utilaje, mașini). Actele de vânzare-cumpărare cu privire la aceste bunuri sunt activităţi economice, prin scopul lor;
• bunurile mobile corporale (materii prime, materiale, produse rezultate din activitatea de producţie; chiar dacă produsele astfel rezultate au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, fac parte din acesta).

✔ Elemente necorporale sunt: firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenţii, drepturile de autor, mărcile de fabrică, de comerţ și de serviciu.

La Capitolul IV, Legea nr. 26/1990 aduce precizări cu privire la regimul firmelor şi emblemelor. Astfel:

a) Firma este un element de individualizare a comerciantului și constă în numele sau, după caz, denumirea sub care acesta își exercită comerţul și sub care semnează (art. 30 alin. (1)).

• Firma comerciantului persoană fizică (PFA sau întreprinzător individual titular al unei întreprinderi individuale) se compune din numele comerciantului scris în întregime (nume și prenume) la care se adaugă menţiunea scrisă în întregime „persoană fizică autorizată” sau, după caz, „întreprindere individuală” (art. 31 alin. (1)). Prin urmare, firma unei persoane fizice corespunde cu numele său civil.
• Firma întreprinderii familiale trebuie să cuprindă numele reprezentantului întreprinderii la iniţiativa căruia se înfiinţează aceasta, cu menţiunea „întreprindere familială” scrisă în întregime (art. 31 alin. (1¹)).

Firma comerciantului societate are conţinut diferit în funcţie de forma juridică a societăţii.

• Firma societăţii în nume colectiv se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi plus menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime (art. 32).
• Firma societăţii în comandită simplă cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi plus menţiunea „societate în comandită” scrisă în întregime (art. 33).

În scopul protejării terţilor, dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în componenţa firmei societăţii în nume colectiv ori a celei în comandită simplă, aceasta devine răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeași regulă se aplică și comanditarului al cărui nume figurează în firma unei societăţi în comandită (art. 34).

• Firma societăţii pe acţiuni sau a celei în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, plus menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau „SA” ori „societate în comandită pe acţiuni”, după caz (art. 35).
• Firma societăţii cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, plus menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „SRL” (art. 36).
• Firma sucursalei din România a unei societăţi străine va trebui să cuprindă și menţiunea sediului principal din străinătate (art. 37).

Firma comerciantului persoană juridică se scrie în limba română. Firma se caracterizează prin noutate. Astfel, orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente (art. 38 alin. (1)).

Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod (art. 38 alin. (2)).

Oficiul registrului comerţului este obligat să refuze înscrierea unei firme care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja înregistrate, poate produce confuzie cu acestea (art. 39 alin. (1)).

Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire folosită de comercianţii din sectorul public (art. 40). Prin înregistrare, comerciantul dobândește un drept de folosinţă exclusivă asupra firmei. Aceasta capătă și valoare economică și poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerţ.

Dacă se înstrăinează fondul de comerţ, cu orice titlu, dobânditorul acestuia va putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăţi în nume colectiv ori în comandită simplă, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi și cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor (art. 41 alin. (1)).

Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau societăţii cu răspundere limitată fără menţionarea raportului de succesiune (art. 41 alin. (2)).

b) Emblema este un plus în ceea ce priveşte identificarea comerciantului. Firma are caracter obligatoriu, iar emblema, facultativ.

Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de același gen (art. 30 alin. (2)).

Emblema se caracterizează prin noutate. Astfel, orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerţului, pentru același fel de comerţ, precum și de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul își desfășoară activitatea (art. 43 alin. (1)).

Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel puţin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.

Emblema poate fi folosită pe panouri de reclamă, facturi, scrisori, tarife, afișe, publicaţii și în orice alt mod, cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului (art. 43 alin. (2)). Emblema se înstrăinează și separat și împreună cu fondul de comerţ. Dobânditorul poate folosi emblema numai cu consimţământul transmiţătorului.

c) Reguli comune referitoare la firme și embleme

Firmele și emblemele vor fi scrise în limba română (art. 30 alin. (3)).

Prin înscrierea firmei și a emblemei în registrul comerţului, titularul dobândește dreptul de folosinţă exclusivă asupra acestora.

Verificarea disponibilităţii firmei și a emblemei se face de către oficiul registrului comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificare a firmei sau a emblemei.

Firmele și emblemele radiate din registrul comerţului sunt indisponibile, în principiu, pentru o perioadă de doi ani de la data radierii, cu excepția situaţiei menţionate prevăzute la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, adică atunci când dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să continue activitatea sub firma anterioară, cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu menţionarea raportului de succesiune. Este vorba însă numai de firma care cuprinde numele unui comerciant persoană fizică sau al unui asociat al unei întreprinderi familiale, societăți în nume colectiv ori în comandită simplă.

d) Clientela și vadul comercial. Legea nu reglementează ca atare nici clientela, nici vadul comercial. Importanţa clientelei, ca element al fondului de comerţ, rezultă din faptul recunoscut că un profesionist comerciant, persoană fizică sau juridică, se constituie pentru atragerea clientelei, în vederea obţinerii de profit.

Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit şi fidel la același comerciant (la fondul de comerţ al acestuia) pentru procurarea de mărfuri și servicii.

Vadul comercial reprezintă aptitudinea (potenţialitatea) fondului de comerţ de a atrage clienţi. Acesta este determinat, în principal, de locul unde se află amplasat imobilul, de calitatea mărfurilor, a serviciilor, de preţurile practicate, de comportamentul personalului comerciantului.

Clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerţ. În timp ce clientela apare ca un factor obiectiv, ca un element material al fondului de comerţ, vadul comercial se prezintă ca un factor subiectiv al acestuia. În concepţia tradiţională, cele două sunt considerate ca fiind elemente identice. După o altă opinie, pe care o împărtășim, majoritară în doctrina juridică, ele sunt distincte, aflându-se într-o strânsă corelaţie (Cărpenaru, 2012, p. 100). Clientela este consecinţa vadului comercial.

e) Drepturile de proprietate industrială. Dreptul de proprietate intelectuală, dreptul de Doctrina împarte drepturile de proprietate industrială în două categorii: creaţii noi și semne noi (a se vedea Eminescu, 1982, p. 17 și următoarele; Cărpenaru, 2012, p. 101, cu operele citate acolo). În categoria creaţiilor noi sunt cuprinse invenţiile, know-how-ul, modelele de utilitate (a se vedea Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate, cu modificările ulterioare). Din clasa semnelor noi fac parte mărcile și indicaţiile geografice (a se vedea Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată, cu modificările ulterioare).

Prin brevetul de invenţie sunt recunoscute și apărate drepturile asupra invenţiei. Aceasta este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii și Mărci (a se vedea Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, republicată), care eliberează brevetul de invenţie. Protecţia asupra invenţiei operează timp de 20 de ani și se transmite atât împreună cu fondul de comerţ, cât și separat de acesta.

Mărcile sunt semne distinctive utilizate de profesioniștii comercianţi (denumiţi și operatori economici) pentru a deosebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice sau similare ale altor profesioniști (a se vedea Legea nr. 84/1998). Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum și dreptul de a interzice folosirea aceluiași semn de către alţii (a se vedea Eminescu, 1983, pp. 109-110; Cărpenaru, 2012, p. 101).

Art. 21 lit. c) din Legea nr. 26/1990 reglementează obligaţia comercianţilor de a înregistra în registrul comerţului menţiuni referitoare la brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ și de serviciu, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, firmă, emblemă și alte semne distinctive. Prin această dispoziţie, drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute și ocrotite de lege.

Drepturile de autor (copyright, engl.). Ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu privire la creaţiile lor literare, știinţifice și artistice formează drepturile de autor. Potrivit Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare și artistice (din 1886, revizuită în 1971), „sunt considerate obiecte ale proprietăţii intelectuale toate creaţiile originale literare, artistice și știinţifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”. În domeniul digital sunt aplicabile aceleași acte normative privind proprietatea intelectuală și drepturile de autor ca pentru toate celelalte creaţii originale. Pentru acest domeniu, în anul 2002 au intrat în vigoare două tratate: Tratatul OMPI privind Dreptul de Autor (WCT) și Tratatul OMPI privind Interpretările și Fonogramele (WPPT). Cele două sunt cunoscute ca fiind „tratate ale internetului” și au fost realizate în anul 1996 de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale. Astfel este actualizată și completată Convenția de la Berna și se introduc elementele societății digitale. Într-o perioadă de șase ani (1996-2002) s-a realizat ratificarea acestor noi tratate de către 30 de țări, minimul cerut de Organizația Națiunilor Unite pentru punerea lor în aplicare. În România, dreptul de autor și drepturile conexe sunt protejate prin Legea nr. 8/1996, republicată.

Din fondul de comerţ fac parte drepturile de autor și drepturile conexe cu privire la creaţiile literare, știinţifice și artistice, precum și la programele din domeniul informaticii. Titularul fondului de comerţ, în calitate de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul să le valorifice în condiţiile prevăzute de lege.

f) Regimul creanţelor și datoriilor. Creanţele și datoriile comerciantului nu fac parte din fondul de comerţ, acesta nefiind o universalitate juridică, ci de fapt. Prin urmare, creanţele și datoriile comerciantului nu se transmit dobânditorului împreună cu fondul de comerţ în cazul înstrăinării acestuia. Cu toate acestea, aşa cum am menţionat, anumite drepturi și obligaţii ce izvorăsc din contractele de muncă sau din cele de furnizare de utilităţi (gaz, apă, electricitate) se transmit dobânditorului, dacă acestea nu au fost reziliate (Piperea, 2012, p. 55; Cărpenaru, 2012, p. 102). Potrivit unei alte opinii, care are în vedere noua concepţie referitoare la patrimoniul de afectaţiune, creanţele și datoriile privind activitatea economică fac parte din acesta, deci din fondul de comerţ (Cărpenaru, 2012, p. 102).

5. Actele juridice cu privire la fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca atare, precum și elementele care îl compun pot face obiectul unor acte juridice. Operaţiunile juridice cu privire la fondul de comerţ sunt: vânzarea-cumpărarea, transmiterea ca aport într-o societate, locaţiunea, garanţia reală mobiliară asupra acestuia etc. Fiind o universalitate de fapt mobiliară, fondul de comerţ se poate transmite pe cale succesorală în condiţiile prevăzute de Codul civil.

✔ Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ presupune vânzarea acestuia în întregime, precum și vânzarea separată a bunurilor mobile și imobile care intră în componenţa lui. Vânzarea fondului de comerţ este supusă regulilor Codului civil privind contractul de vânzare. Înstrăinarea imobilelor componente ale fondului de comerţ intră sub incidenţa regulilor dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor (inclusiv cele privind publicitatea imobiliară).

Potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990, în registrul comerţului trebuie înregistrate menţiuni referitoare la vânzarea fondului de comerţ, care devin opozabile terţilor de la data efectuării lor.

Obligaţiile ce rezultă din contractul de vânzare a fondului de comerţ sunt:

• vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să îl garanteze pe cumpărător (a se vedea Ionescu, 2008, p. 93 și următoarele);
• cumpărătorul este obligat să primească bunul și să plătească preţul.

Firma, clientela și vadul comercial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerţ. Drepturile de proprietate industrială (brevete de invenţii și mărci), drepturile de autor și emblema se înstrăinează separat de acesta.

✔ Transmiterea fondului de comerţ ca aport într-o societate (Cas. III, Decizia din 20.01.1939, p. 224). Transmiterea fondului de comerţ ca aport se deosebește de vânzarea acestuia deoarece nu comportă primirea unui preţ în schimbul fondului de comerţ. Asociatul primeşte părţi sociale sau acţiuni, în funcţie de forma juridică a societăţii. Transmiterea fondului de comerţ ca aport intră sub incidenţa Legii societăţilor, fiindu-i aplicabile regulile speciale referitoare la constituirea societăţilor.

✔ Locaţiunea fondului de comerţ. Dreptul de folosinţă privește, ca și în cazul vânzării, atât fondul de comerţ ca atare, cât și elementele componente ale acestuia.

În schimbul unui preţ, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ (Cas. I, Decizia din 04.04.1928, p. 92). Locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerţ, dar poate să continue activitatea și sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei calitatea de succesor, dacă locatorul consimte expres.

Obligaţiile care rezultă din contractul de locaţiune a fondului de comerţ sunt:

• locatarul este obligat să respecte destinaţia economică și funcţională a fondului de comerţ. El nu poate aduce schimbări în organizarea și structura acestuia decât cu acordul locatorului;
• locatorul are obligaţia de a nu face concurenţă locatarului prin desfășurarea unui comerţ de același gen în apropierea sa.

Despre locaţiune se face menţiune în registrul comerţului. O aplicaţie a acestui contract este locaţia de gestiune (a se vedea Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 1.228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și locației gestiunii, cu modificările ulterioare; Hotărârea Guvernului nr. 140/1991 privind metodologia atribuirii în locație a gestiunii sau închirierii unor subunități prin licitație directă, abrogată). În temeiul contractului de locaţie a gestiunii, regia autonomă sau societatea comercială cu capital de stat acordă unei persoane fizice sau juridice dreptul de exploatare (gestionare) asupra unei secţii, uzine, fabrici ori altei subunităţi, în schimbul unor foloase patrimoniale convenite de către părţi (Cărpenaru, 2012, p. 107). Prin gestiune se înţelege un ansamblu de operaţii prin care se asigură administrarea bunurilor unei secţii, uzine, fabrici etc., care implică punerea lor în valoare pentru obţinerea unor rezultate economice superioare (cu privire la contractul de locație a gestiunii, a se vedea David, 1991, p. 36 și următoarele). Potrivit HG nr. 140/1991, dacă locatorul nu este și proprietarul imobilului, fondul de comerţ care formează obiectul contractului de locaţie a gestiunii nu cuprinde și imobilul unde se desfășoară activitatea. În acest caz este necesară încheierea unui contract de închiriere pentru folosirea imobilului (a se vedea Cărpenaru, 2012, p. 107; Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, 1996, p. 95).

✔ Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ (Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, 2001, p. 149). Garanţia reală mobiliară poate avea ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile, inclusiv fondul de comerţ.

Conţinutul și caracteristicile garanţiei vor fi determinate de părţi. Garanţia se constituie pe baza unui contract de garanţie, cu sau fără deposedarea de bunul care face obiectul garanţiei. Legea cere îndeplinirea unei formalităţi de publicitate prevăzute de Codul civil, pentru protejarea dreptului real de garanţie dobândit de creditor. Această cerinţă se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Legea nr. 26/1990 prevede obligaţia comerciantului de a cere înscrierea în registrul comerţului a unei menţiuni privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de comerţ. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei în registrul comerţului.

BIBLIOGRAFIE 

1. Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C. (2008), Drept comercial, ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti.
2. Cărpenaru, S.D. (2012), Tratat de drept comercial român. Conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București.
3. David, S. (1991), Contractul de închiriere și contractul de locație a gestiunii, Dreptul, nr. 10-11.
4. Eminescu, Y. (1982), Tratat de proprietate industrială, volumul 1, Creații noi, Editura Academiei, București.
5. Eminescu, Y. (1983), Tratat de proprietate industrială, volumul 2, Semne distinctive, Editura Academiei, București.
6. Ionescu, B. (2008), Garanția contra evicțiunii în ipoteza vânzării fondului de comerț, Revista de Drept Comercial, nr. 10.
7. Piperea, Gh. (2012), Drept comercial. Întreprinderea, Editura C.H. Beck, București.
8. Cas. I, Decizia din 04.04.1928, Pandectele Române, nr. 111/1928.
9. Cas. III, Decizia din 20.01.1939, Revista de Drept Comercial, 1939.
10. Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (1996), Decizia nr. 330/1995, Dreptul, nr. 3.
11. Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială (2001), Decizia nr. 2.804/1999, Revista de Drept Comercial, nr. 4.
12. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în Monitorul Oficial nr. 49/04.02.1998, cu modificările şi completările ulterioare.
13. Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 313/12.06.2001.
14. Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, publicată în Monitorul Oficial nr. 681/29.07.2004, cu modificările și completările ulterioare.
15. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505/15.07.2011, cu modificările ulterioare.
16. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/25.04.2008, cu modificările şi completările ulterioare. 

Acest articol este preluat din lucrarea Dreptul afacerilor. Elemente de drept societar, ediția a II-a, revizuită și adăugită, autor Ioana Nely Militaru, apărută la Editura CECCAR în anul 2018.