Termeni-cheie: guvernare corporativă, părți interesate, resurse morale, cooperare

Clasificare JEL: G34

1. Fundamentele guvernării corporative

Asigurarea premiselor unei creșteri economice durabile nu se poate realiza fără o continuă preocupare pentru sporirea eficienței utilizării factorilor de producție, a remunerării corespunzătoare a diferitelor categorii de participanți la procesul productiv, prin metode inovative. Respectarea acestor cerințe impune generarea și întreținerea unui proces inovațional atât în plan tehnologic și al organizării concrete a diferitelor activități economice și sociale, cât și al funcționării instituțiilor. Experiențele internaționale relevă faptul că performanțele economice ale diferitelor țări sunt tot mai mult dependente, în contextul accentuării diminuării resurselor naturale și al implementării pe o scară tot mai extinsă a tehnologiilor noi, de calitatea și coerența funcționării instituțiilor. În studiul caracteristicilor diferitelor construcții instituționale, o importanță aparte revine cercetării sferei de cuprindere a conceptului de guvernare corporativă.

În sens restrâns, guvernarea corporativă se poate defini drept totalitatea mijloacelor de natură economică și legislativ-instituțională prin care sunt protejate interesele investitorilor, și de aici decurge rolul deosebit de important al tipurilor de investiții din economia unui stat în orientarea și susținerea unei guvernări corporative puternice și echilibrate. În acest fel, guvernarea corporativă se constituie în fapt ca una dintre expresiile regimului drepturilor de proprietate. Acest regim există în orice tip de mecanism economic și are în principal rolul de întărire a caracterului specific al mecanismului economic (Pavelescu). Stricto sensu, guvernarea corporativă desemnează sistemul prin care o companie este condusă și controlată.

În sens larg, guvernarea corporativă reprezintă ansamblul normelor și mecanismelor de control aplicate cu scopul de a proteja și a armoniza interesele, în multe cazuri contradictorii.

În sistemele economice funcționale, guvernarea corporativă se detașează ca un concept de bază pentru întărirea funcției de control în relația acționar-administrator, precum și în relația administrator-creditor (investitor instituțional, bancă comercială). În funcție de anumite circumstanțe, fiecare dintre aceștia poate avea interese specifice, care conduc către un anumit scop, respectiv maximizarea profitului și realizarea funcției sociale (vânzarea produsului sau serviciului la un preț cât mai scăzut, protecția salariaților etc). Dar în cele mai multe cazuri căile care definesc politica firmei diferă, deși scopul este același: maximizarea profitului. De exemplu, între un fond mutual sau unul de pensii și un acționar majoritar (companie industrială, bancă) pot exista divergențe de opinii, deoarece, în timp ce primul urmărește creșterea dividendelor, cel din urmă poate dori să majoreze fondul de investiții pentru a întări competitivitatea (investiții în cercetare și dezvoltare, tehnologii, formare profesională etc.), în funcție de tipul strategiei și de timpul alocat acesteia, scurt în prima situație sau pe termen lung în cea de-a doua.

Este de la sine înțeles că în practică nu se va generaliza pornind de la un singur exemplu. Cu toate acestea, există uneori tendinţa ca administratorul să nu fie de acord cu acționarul din cauza modalităților diferite de definire a politicii firmei, divergențele fiind totuși limitate prin costurile de agenție, ce cuprind costurile de monitorizare și de stabilire a unei relații speciale (bonding costs) și pierderea reziduală.

De aceea se poate spune că întărirea funcției de control în structura guvernării corporative prezintă un mare interes în țările occidentale, iar în România nu poate face excepție. Întărirea controlului prin management în cadrul firmei poate fi de asemenea abordată prin intermediul funcției de control al relației administrator-acționar și prin analizarea structurii formale birocratice și a culturii de întreprindere.

În definiție, noțiunea de conducere exprimă activitatea companiei în ansamblul său (respectiv coordonarea planificării, conducerii, organizării și controlului intern), pe când conceptul de control exprimă acțiunea pe care acționarii o exercită asupra companiei pentru a urmări cum se realizează profitul. În niciun caz nu se va confunda funcția de control a acționarilor cu controlul intern al companiei, atribuție ce se exercită de către administratori.

Noțiunea de conducere poate fi ușor asimilată cu managementul unei companii, ceea ce duce apoi cu gândul la stabilirea unei echivalențe între management și administrarea propriu-zisă și la o confuzie în ceea ce privește rolul administratorilor și cel al managerilor. Confuzia poate fi întreținută și de faptul că în limba engleză nu există o diferențiere între administrare și management, în timp ce în limba română există. Cu atât mai mult, între termenii corporativ și corporatist diferențele de terminologie sunt substanțiale, doar că în limba engleză contextul este cel care face deosebirea dintre corporate governance și corporatism – ca ansamblu funcțional de grupuri, și nu de indivizi care iau decizii de natură economică pentru propria companie.

Factorii care modelează interacțiunea dintre guvernarea corporativă și relațiile industriale sunt în principal gradul de dispersie a capitalului, rolul pieței de capital și, respectiv, al pieței bancare în finanțarea activității firmelor, protecția legală a acționarilor minoritari, modalitățile de control asupra activității managerilor, reprezentarea intereselor salariaților și managerilor.

Un alt aspect important îl reprezintă gradul de corporatism al economiei naționale. Prin corporatism se înțelege acel mod de organizare social în care grupurile funcționale, și mai puțin indivizii, exercită puterea și desfășoară tranzacții.

Dintr-o altă perspectivă, corporatismul, drept concept cu o arie mai restrânsă de abordare, este un sistem care conferă un rol dirijat și putere de reglementare unor sindicate unice (patronale sau muncitorești), constituite pe profesii. Rezultă deci că gradul de extindere a corporatismului este determinat nu doar de intervenția statului pentru reglarea unor aspecte ale vieții economice, ci și de intensitatea activității confederațiilor sindicale și organizațiilor patronale. Dacă organizațiile diferitelor categorii de participanți la activitatea economică își propun, după cum este firesc, apărarea propriilor interese, intervenția autorității publice se poate manifesta pe multiple planuri, tinzând să-i avantajeze sau să-i protejeze în mod diferit pe creditori, acționarii minoritari sau salariați.

Corporatismul nu este prin el însuși bun sau rău pentru desfășurarea vieții economice. El poate contribui la creșterea performanței economice numai în măsura în care se articulează în mod coerent cu celelalte componente ale sistemului instituțional.

Totodată, în cazul economiei de piață, gradul de extindere al corporatismului în cadrul guvernării corporative și mai ales al relațiilor industriale conduce la existența mai multor tipologii ale economiei de piață, avându-se în vedere caracteristicile instituționale.

Implicarea autorităților publice în desfășurarea activității economice este deosebit de importantă, putându-se vorbi despre mai multe grade de corporatism, și anume:

• corporatism mediu (existent în Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda), care prin intermediul negocierilor colective determină elaborarea politicii de venituri;
• corporatism puternic (care se manifestă în Austria, Olanda, Suedia), în cadrul căruia prin participarea efectivă a confederațiilor sindicale, a organizațiilor patronale și cu mediere sau concertare guvernamentală sunt create condiții pentru formularea și implementarea politicilor în domenii ale vieții economice și sociale deosebit de importante, cum ar fi: crearea de noi locuri de muncă, reducerea presiunilor inflaționiste, reforma sistemului de pensii și asigurări sociale, elaborarea politicii de venituri;
• corporatism sub forma concertării fără forță de muncă (existent în Japonia). În condițiile unei slabe organizări a reprezentării intereselor lucrătorilor, are loc o strânsă cooperare între administrația guvernamentală și capitalul care domină procesul de planificare macroeconomică.

Spre deosebire de socialism, corporatismul admite că proprietatea guvernamentală directă asupra mijloacelor de producție nu funcționează, excepție făcând infrastructura. Corporatismul reunește socialismul cu capitalismul, nu acordând fiecăruia control pe anumite părți din economie, ci combinând promisiunea guvernului de a garanta circuitul bunurilor, din socialism, cu proprietatea privată și managementul capitalismului.

Oricine se gândește la eliminarea corporatismului trebuie să explice modalitatea prin care va reinstaura cele două încrederi pierdute sau prin care va convinge poporul să trăiască fără ele. În realitate, această acțiune este iluzorie, după cum s-a demonstrat prin creșterea puterii statului în oricare dintre administrațiile republicane, conservatoare. Propunerea fundamentală ca guvernul să asigure fluxul de bunuri materiale către populație a fost rapid îmbrățișată de americani, care, indiferent dacă recunosc sau nu, sunt la fel de încântați de idee și astăzi, mai ales atunci când solicită statului să acționeze în cazul căderii burselor, ceea ce înseamnă orientarea spre capitalism prin practici corporatiste.

Esența fundamentală a corporatismului nu este una tehnică, ci una morală: Care este responsabilitatea guvernului? Care este dreptul poporului de a cere să se facă pentru el?

Stânga economică agreează corporatismul din trei motive:

• satisface pofta de putere;
• face posibile încercările de redistribuire a veniturilor;
• permite realizarea celei de-a doua funcții, rămânând influent.

Dreapta economică agreează corporatismul din trei motive diferite:

• permite realizarea de profituri capitaliste pe baza costurilor și riscurilor statului;
• are abilitatea de a corelaționa guvernul cu afacerile pentru a crea politica guvernamentală a acestei uniuni;
• existența încrederii că statul corporatist poate asigura pacea socială și minimiza interferențele costisitoare.

Acest proces a fost descris de criticii de stânga ca „socializare a pierderilor și privatizare a profiturilor”, care la rândul lor denumesc bunăstarea corporatistă. Majoritatea disputelor teoretice din zilele noastre nu se mai referă la idealul socialist și la cel capitalist, cum ar ține să se creadă, ci la argumentarea consensului corporatist, care este incapabil să se comaseze într-un consens unitar deoarece este întreținut de două fațete ale unor motive diferite. De asemenea, nu există conturată o ideologie publică a corporatismului coerentă, mai cu seamă din cauza faptului că aproape nimeni nu dorește să admită propria sa încredere în acest concept.

2. Modele de guvernare corporativă și forme de control al activităţii firmei

În structura guvernării corporative se regăsesc, după cum am menționat, următorii constituenți interni: acționar, administrator, manager, salariat, furnizor, creditor, după caz, iar în funcție de aceste subiecte de drept, sistemul de guvernare corporativă cunoaște trei forme: modelul tradițional, modelul codeterminării și modelul riscului asumat (traditional model, co-determination model, stakeholder model).

✔ Modelul tradițional (în sistemul nord-american tradițional) are la bază două raporturi juridice și trei niveluri: unul se stabilește între acționari și administratori, în baza unui contract de mandat (agenție în common law), iar celălalt, între administratori și manageri. În cea din urmă relație, managerii dispun de o autoritate derivată din cea a administratorilor. În acest model, numit și al maximizării veniturilor acționarilor, întregul risc al firmei se concentrează asupra furnizorului de capital, care este în același timp solicitantul veniturilor reziduale. Acționariatul selectează consiliul director al firmei, sistemul de luare a deciziilor se bazează pe faptul că o acțiune înseamnă un vot, iar consiliul director alege managementul, care se presupune că ia decizii în scopul maximizării valorii acțiunilor deținute de acționari. În acest caz, valoarea acțiunilor se fundamentează pe valoarea prezentă a proiecției dividendelor viitoare, care derivă din profitul net.

✔ În cel de-al doilea model, al codeterminării (în sistemul țărilor vest-europene), există trei raporturi juridice și patru niveluri: unul se stabilește între acționari și administratori plus reprezentanții salariaților, unul între administratori plus reprezentanții salariaților și administratori, iar cel de-al treilea, între administratori și manageri. Comparativ cu modelul tradițional, acesta introduce un sistem de management participativ, pornind de la premisa că riscul afacerii este mai mic pentru acționari decât pentru salariați, ca urmare a imposibilității de diversificare a portofoliului de investiții a acestora din urmă. În relația dintre acționari și consiliul de administrație propriu-zis se interpune un „consiliu superior”, compus din reprezentanții acționarilor și salariați. Rolul consiliului superior se suprapune în anumite privințe celui al acționarilor, întrucât acesta exercită funcția de control, analizează obiectivele strategice ale companiei și formulează recomandări consiliului de administrație.

✔ În ultimul model de guvernare corporativă (stakeholder model) (Buchholz, 1995) există două raporturi juridice și patru niveluri, prin extinderea subiectelor de drept ce se găsesc în modelul codeterminării: un raport între acționari și reprezentanții salariaților, clienți, bănci, furnizori, stat sau administrația publică și administratori, și unul între administratori și reprezentanții salariaților, clienți, bănci, furnizori și manageri. Între acționari și administratori nu trebuie în mod obligatoriu să se interpună un alt organism.

Din punctul de vedere al controlului activității companiei s-a consacrat forma de guvernare prin obiective (finanțarea de la distanță), prin care investitorii nu intervin direct în activitatea sa, ei solicitând plata unui anumit nivel de dividende, stabilită prin contract. Astfel se acordă managerilor o mai mare libertate de acțiune, cointeresându-i creșterea ratei profitului. Acest tip de guvernare este caracteristic mai cu seamă economiilor anglo-saxone, presupunând o structură dispersată a acționariatului, existența unui mediu economic stabil şi un sistem instituțional în care sunt încorporate elemente fiabile de monitorizare indirectă a activității societăţilor sub forma unei transparențe ridicate și a unui sistem informațional bine pus la punct, a unei rețele bogate de firme de audit.

Finanțarea externă a activității companiei se realizează mai mult prin emiterea de acțiuni și mai puțin prin contractarea de credite bancare. Din acest motiv, starea generală a economiei influențează în mod accentuat succesul finanțării. Investitorii vor urmări să ofere firmelor lor disponibilități de numerar în perioadele de boom economic, fiind reticenți în a le avansa în perioadele de recesiune. Astfel, țările central și est-europene, care se confruntă cu transformări acute și cu lichiditate redusă, în condițiile unei restructurări a activității firmelor vor fi dezavantajate de această formă de control și finanțare.

Acest tip de guvernare corporativă dă rezultate foarte bune atunci când este aplicat într-o economie în care serviciile sau unele subramuri industriale cu un risc mai mare (de exemplu, industria farmaceutică) dețin o pondere însemnată în PIB. Organizarea muncii este predominant de tip fordist, iar calificarea lucrătorilor prezintă mari diferențieri.

Intervenția autorităților publice în reglarea proceselor și fenomenelor economice este mică. Relațiile industriale pot fi deci caracterizate ca fiind „voluntariste”, respectiv patronii și sindicatele dispun de o mare libertate în determinarea condițiilor de angajare a forței de muncă. Așadar, în acest tip de economie de piață se poate vorbi despre o formă slabă de corporatism sau chiar de pluralism.

Guvernarea corporativă de tip renan, prezentă în toate țările dezvoltate din Europa continentală și în Japonia, este caracterizată printr-un grad ridicat de concentrare a proprietății, o preocupare permanentă a firmelor pentru sporirea calității capitalului uman și o dependență de finanțarea externă preponderent prin prisma băncilor. În aceste condiții, investitorii controlează în mod constant activitatea desfășurată de manageri, prin diferite modalități: blocarea proiectelor de investiții cu grad scăzut de eficiență, schimbarea din funcție a managerilor care nu sunt capabili să îndeplinească obiectivele asumate etc.

Faptul că finanțarea se face mai cu seamă prin intermediul băncilor are o serie de efecte pozitive, printre care:

• evitarea preluărilor ostile cu scop speculativ ale unor firme concurente;
• monitorizarea de către bănci a activității desfășurate de firme și implicit ordonarea acțiunilor acestora;
• creșterea concentrării proprietății în cadrul marilor societăți comerciale, ceea ce are consecințe pozitive asupra coerenței strategiei de dezvoltare și a îmbunătățirii metodelor de management;
• asigurarea stabilității în timp a procesului investițional.

Criticile aduse acestui tip de guvernare corporativă se referă în special la:

• tendința băncilor de a acorda relativ ușor credite unor firme la care dețin acțiuni și de a se interesa mai puțin de îmbunătățirea eficienței utilizării factorilor de producție și creșterea profitabilității;
• implicarea băncilor în activitatea unor firme mari prin deținerea de acțiuni ale acestora, ceea ce contribuie la creșterea riscului pentru sistemul bancar în ansamblul său, mai cu seamă în fazele descendente ale ciclului economic, când probabilitatea falimentelor sau a unor rezultate financiare mediocre este mai mare;
• faptul că o legătură foarte puternică între bănci și firme generează restricții în ceea ce privește nivelul de lichiditate, astfel că este posibil ca multe oportunități de afaceri să fie mai dificil de valorificat.

Guvernarea corporativă prin intervenție (finanțare controlată) presupune că investitorii monitorizează deciziile majore luate de manageri. Finanțarea controlată există mai ales în țările în care economia de piață a apărut și s-a dezvoltat mai târziu ori, din diferite motive, s-au manifestat sincope în dezvoltarea normală a economiei și a societății. În aceste condiții, problema care s-a impus a fi rezolvată în fazele inițiale ale construcției sau reconstrucției sistemului instituțional a fost generarea unui ritm înalt de creștere a producției industriale, ca principal mijloc de reducere sensibilă a decalajelor față de statele cele mai dezvoltate din perioada respectivă. Pentru realizarea acestui obiectiv, cele mai potrivite mijloace s-au dovedit a fi implicarea directă a proprietarilor în administrarea firmelor, un rol activ și important al băncilor în finanțarea afacerilor, precum și intervenția consistentă a autorităților publice în reglarea proceselor și fenomenelor economice și sociale.

O scurtă trecere în revistă a tipologiilor economiilor de piață consolidate din punct de vedere instituțional permite să fie trase două concluzii interesante. Pe de o parte, caracterizarea unei economii de piață nu poate fi făcută doar prin intermediul unei viziuni unilaterale, avându-se în vedere, spre exemplu, doar piața capitalului, intervenția autorităților publice în economie și viața socială sau piața forței de muncă. În identificarea tipologiei unei economii naționale din punct de vedere instituțional este recomandabil să se pornească de la o viziune integratoare, multilaterală. Astfel, cadrul instituțional al unei economii naționale trebuie să fie analizat avându-se în vedere (Dobrescu, 1998):

• componentele principale, respectiv drepturile de proprietate, regulile de interacțiune umană, modul de intervenție a autorităților publice în activitatea economică;
• gradul de specificare a componentelor principale, care poate fi clar sau definit necontradictoriu ori definit ambiguu;
• validarea socială, care poate fi puternic formală, slab formală sau informală.

În practică avem de-a face cu o „coexistență” a diferitelor modele ale economiei de piață, care reflectă în fapt deosebirile în ceea ce priveşte tradiția și capacitatea de adaptare a economiilor naționale la schimbările apărute în mediul economic internațional. De asemenea, avându-se în vedere performanțele relativ apropiate ale țărilor care actualmente dețin cel mai ridicat nivel de dezvoltare economică, se poate trage concluzia că nu există un singur model optimal de organizare a unei economii de piață. Din acest motiv nu apare ca necesară unificarea tendențială a modelului de funcționare a unei economii naționale sau a unor componente ale acesteia, cum ar fi guvernarea corporativă, relațiile industriale sau sistemul de servicii sociale.

3. Impactul modelelor de control al activităţii firmei în mediul extern

În studiul teoretic și practic al guvernării corporative, o importanță deosebită a fost și este acordată modalităților de control asupra activității firmelor. Existența societăților pe acțiuni, ca una dintre principalele forme de organizare a agenților economici, a adus cu sine necesitatea soluționării problemei raporturilor dintre investitori și manageri. Între cele două categorii de actori există atât convergențe de interese, cât și contradicții. Astfel, investitorii au ca obiectiv maximizarea pe termen scurt a dividendelor, în timp ce managerii își propun obținerea pentru ei înșiși a unui pachet salarial cât mai consistent sau extinderea activității firmei, chiar și cu prețul scăderii profitului.

Rezultă deci că firmele nu acționează ca un agent economic omogen, ci ca unul alcătuit pe baze contractuale din participanți ale căror interese nu sunt întotdeauna convergente. Aceştia pot fi grupați în outsideri (acționarii și creditorii societăților comerciale) și insideri (managerii și salariații). Outsiderii au interesul de a fi maximizat randamentul capitalului investit și de a-l recupera în cele mai bune condiții, iar insiderii au drept funcție-obiectiv maximizarea nivelului veniturilor salariale.

Între cele două categorii de participanți la activitatea firmei există marcate asimetrii informaționale, ceea ce conduce la apariția așa-numitei probleme a agenţiei. Relația de agenție derivă din faptul că în condițiile economiei moderne procesele de investire, finanțare și gestiune a activității firmei sunt segmentate. Drept urmare, apare necesitatea monitorizării modului de utilizare a capitalului avansat de investitor, denumit principal, de către manager, denumit agent. Acest proces își are propriile costuri, care pot fi grupate în:

• costuri de supraveghere, determinate de cheltuielile efectuate de principal pentru a monitoriza calitatea deciziilor adoptate de manager din punctul de vedere al respectării intereselor acționarilor;
• costuri de obligație, respectiv cheltuielile efectuate de agent pentru a inspira încredere și a-și demonstra buna-credință față de principal;
• costuri de oportunitate, denumite uneori și pierdere reziduală, reprezentând pierderile de utilitate înregistrate de principal ca urmare a divergenței de interese dintre acesta și agent.

Problema agenției se manifestă atât în relațiile dintre manageri și acționari, cât și în cele dintre firmă și creditorii săi, în acest din urmă caz fiind puse mai bine în evidență selecția adversă și hazardul moral.

Selecţia adversă apare atunci când calitatea debitorilor potențiali este dificil de evaluat avându-se în vedere doar informațiile disponibile. Necunoașterea profitabilității proiectelor care urmează a fi finanțate îi determină pe creditori să aplice un criteriu uniform de selecție, de exemplu, fondurile proprii ale firmei. În aceste condiții vor fi avantajați solicitanții cu un volum mare al capitalului social și vor fi dezavantajate firmele de mici dimensiuni, chiar dacă proiectele de finanțare propuse de cele din urmă au randamente sensibil mai ridicate.

Hazardul moral își are originea în conflictul care se manifestă între calitatea proiectelor de investiții și nivelul fondurilor proprii, în cazul în care debitorul are interes să ascundă o situație financiară precară. Pentru a stabili presiunea asupra firmei, se va încerca obținerea unor credite care ulterior vor fi investite în proiecte cu un grad ridicat de risc. Dacă proiectele vor reuși, debitorii își vor îmbunătăți situația financiară, în timp ce în cazul unui eșec pierderile care depășesc garanțiile depuse vor fi suportate de creditori.

4. Disfuncţii – paradoxuri ale sistemului de guvernare corporativă – dilema insiderilor

În structura unei companii nu trebuie să confundăm rolul consiliului de administrație cu cel al managerilor, chiar dacă între aceștia nu există o delimitare prestabilită. Primul stabilește planificarea strategică a companiei și controlul intern al acesteia în acord cu voința acționarilor, pe când managerii asigură coordonarea planificării, conducerii și organizării societăţii și gestiunea de zi cu zi (administrarea propriu-zisă). Mai bine spus, administratorii transferă o parte din atribuțiile lor către manageri, ca personal executiv, în baza unui contract de mandat (contract de agenție cu „autoritate aparentă”, în dreptul anglo-saxon) sau de muncă (în dreptul roman).

Trebuie precizate anumite detalii în ceea ce privește rolul consiliului de administrație și al managerilor:

Pentru a evidenția necesitatea reducerii costurilor relației de agenție dintre manageri și investitori se poate folosi contractul de management. Astfel, se pot evidenția obligațiile managerilor și modul de împărțire a beneficiilor rezultate din activitatea firmei între investitori și manageri. Asigurarea succesului companiei și implicit a intereselor investitorilor se poate obține prin imprimarea unui caracter stimulativ contractului de management. Respectivul deziderat se poate realiza prin prevederi cum ar fi:

• determinarea unei perioade de timp adecvate pentru derularea contractului. În mod normal, dacă există prevederi realmente stimulative pentru manageri, iar durata contractului este îndelungată se creează cel puțin din punct de vedere teoretic premisele unei reduceri a divergențelor dintre investitori și manageri;
• conceperea și utilizarea unor indicatori de performanță ai firmei cu un grad ridicat de relevanță pentru aprecierea activității desfășurate de manageri;
• găsirea unor mecanisme eficiente de legare a nivelului salarial de rezultatele economico-financiare ale companiei. Experiențele practice acumulate relevă o corelație pozitivă între nivelul salariului managerilor și performanța firmei.

Dezavantajul principal al contractului de management cu caracter stimulativ este acela că se creează ocazii pentru tranzacții oneroase în folosul managerilor. În acest scop se pot folosi variațiile conjuncturale ale prețurilor produselor fabricate și/sau ale serviciilor prestate, ale factorilor de producție, datele contabile sau politica investițională. Producerea unor asemenea fenomene negative poate fi evitată prin utilizarea unor metode adecvate de control al activității desfășurate de manageri.

Acordarea unei atenții deosebite analizării unor date intermediare privind activitatea societăţii (raportări lunare, trimestriale) poate avea efecte negative cel puțin din două motive:

• blocarea de resurse umane și materiale ale firmei în procese de generare și prelucrare de informații suplimentare;
• stimularea în mod implicit a tendinței managerilor de a supraestima rezultatele economico-financiare înaintate acționarilor, ceea ce poate conduce la o instabilitate crescută a activității firmei.

Informația pusă la dispoziția investitorilor de către manageri trebuie să fie nu numai abundentă, ci și bine structurată. În acest fel se pot crea condițiile unei aprecieri corecte a situației economico-financiare a companiei și a calității muncii desfășurate de manageri.

O structură concentrată a proprietății în cadrul firmelor prezintă și o serie de riscuri. Astfel, marii investitori pot fi tentați să modeleze dezvoltarea companiei în funcție de propriile interese, în detrimentul micilor acționari. Prin utilizarea drepturilor de control de care dispun marii investitori, pentru a-și maximiza bunăstarea, aceștia pot determina redistribuirea patrimoniului societăţii în defavoarea altor categorii de interese sau încălcând principiul alocării eficiente a resurselor disponibile.

În aceste condiții apar premisele efectuării unor plăți de dividende speciale către marii investitori sau ale exploatării unor relații de afaceri numai în folosul acestei categorii de interese, ajungându-se practic la o expropriere a micilor acționari. Lipsa de protecție a intereselor acestora poate avea efecte comparabile cu creșterea gradului de monopolizare la nivelul ramurilor economice, care se traduce prin reducerea preocupării pentru inovarea tehnologică sau generarea de stimulente pentru creșterea calității capitalului uman de care dispun managerii și salariații.

Experiențele din diferite țări cu economie de piață relevă faptul că relațiile dintre grupurile de acționari nu pot fi reduse doar la raporturile dintre marii și micii acționari. În fapt, se asistă la un joc al coalițiilor între diferitele categorii de acționari. Ca atare, pot apărea o serie de necorelări între ponderea deținută în totalul capitalului subscris și puterea exercitată în cadrul firmei. La aceasta contribuie și folosirea unor procedee juridico-financiare cum ar fi participări încrucișate, drept de vot multiplu, perioade de așteptare pentru exercitarea controlului asupra activității companiei.

În acest nou context se produce o remodelare a raporturilor dintre manageri și salariați. Evoluția relațiilor industriale nu este însă unică, ea depinzând de o multitudine de factori, între care:

• intensitatea concurenței pe piața produselor oferite spre comercializare de societate;
• presiunea exercitată de mediul economic pentru susținerea proceselor de inovare organizațională și tehnologică;
• situația de pe piețele financiare;
• situația de pe piața controlului companiilor (raportul dintre cererea și oferta de manageri);
• raportul dintre cererea și oferta de meserii și profesii necesare pentru desfășurarea activității.

Dacă presiunea exercitată de acționari pentru creșterea profitabilității firmei se intensifică, managerii vor încerca să o transfere total sau parțial asupra salariaților. În ramurile dominate de organizarea de tip taylorist și de un grad scăzut de sindicalizare, presiunile exercitate asupra salariaților vor fi cele mai mari. Astfel, se va crește intensitatea muncii sau se vor testa diferite forme de flexibilizare a organizării producției și a muncii indiferent dacă sunt sau nu în interesul lucrătorilor (contract de muncă pe durată determinată, salarizare pe bază de randament etc.). Bineînțeles că acest comportament al managerilor va determina o înăsprire a relațiilor industriale sau chiar conflicte de muncă.

Din acest punct de vedere se conturează un fenomen deosebit de interesant, acela al dilemei insiderilor, o concentrare a pozițiilor contradictorii ale funcției manageriale în același mediu de acțiune pe tipuri similare de organizare.

Schimbările transformaționale în politica și practica funcționării firmelor au condus la trecerea de la sistemul tipic economiei centralizate, în care toate companiile erau deținute de stat, iar desemnarea directorilor era făcută în același regim, la un sistem specific perioadei de transformare caracterizat prin cel puțin două trăsături primare:

Prin urmare, constatăm practic o creștere considerabilă a rolului insiderilor (manageri și salariați) în special în economiile în tranziție sau în transformare, modificare susținută nu numai de disfuncțiile de definire a drepturilor de proprietate, ci și de efectele stagnării economiei de comandă din anii 1980, cum ar fi negarea parțială a acestui tip de economie și crearea unei autonomii necontrolate a întreprinderilor. Pe fondul unei inflații accentuate, comportamentul de stimulare a managementului și salariaților prin intermediul salariului și al altor accesorii legate de calitatea de angajat, și doar în subsidiar urmărirea creșterii profitului împreună cu măsuri de restructurare a activității, a intensificat fenomenul de decapitalizare, reducând substanțial stimulentele pentru potențialii investitori puternici, doritori să ia parte la privatizarea companiilor respective. Mai mult, utilizarea în această situație a metodei de privatizare MEBO (Management and Employee Buyout) sau a privatizării de masă nu a rezolvat problema recapitalizării pentru dezvoltarea pe termen lung a firmelor, ci a întărit puterea insiderilor, mai ales a managerilor, în toate țările în care a fost aplicată.

Apare astfel ca fenomen delimitarea firmelor private (nou-înființate cu capital privat, de regulă domestic, preponderent IMM-uri) de cele privatizate prin diferite metode, cu fost capital public, acum mari întreprinderi străine.

Conform multor studii de specialitate, firmele private reacționează mai bine decât cele privatizate la cerințele legilor economiei de piață, cel puțin din punctul de vedere al unui control superior al activității managerilor de către proprietari și implicit al stimulentelor acordate în scopul maximizării profitului. Totuși, în ceea ce privește mărimea companiei, în condiții de turbulențe inerente unei economii în transformare, cele mari, de regulă cele privatizate, sunt relativ dezavantajate față de cele private, mai mici, mai ușor adaptabile. Poate de aceea se manifestă o anumită reticență a creditorilor sau a altor categorii de investitori în a finanța activitatea firmelor privatizate, pe motivul lipsei de reacție, al ineficienței managementului, cu lacune de experiență în conducere, în cunoașterea pieței, și al concentrării atenției preponderent asupra activității pe termen scurt a firmei.

Situația este întreținută de ideea că transpunerea în practică a gândirii teoretice de către practicieni este oprită de comportamentul inerțial, inadaptat unei economii în transformare al unei importante părți a managerilor, iar stilul de selectare a acestora se menține după șabloanele vechi, neurmărindu-se adaptabilitatea lor la condiții noi, viteza de reacție la schimbări, spiritul creativ, puterea de decizie, prioritatea deciziilor etc.

Un alt exemplu tipic de disfuncție în domeniu este cel al sistemului de guvernare corporativă din România, unde din cauza lipsei unui management participativ și a existenței numai a modelului tradițional, în formă pură sau hibridă, se manifestă o exercitare slabă a funcției de control.

Disiparea acționariatului, cu precădere la societățile comerciale privatizate, reprezintă un obstacol în calea întăririi guvernării corporative. Iar dacă proprietatea nu este destul de diversificată, crește excesiv riscul activității firmei, marii investitori fiind tentați să o modeleze după propriile interese, în detrimentul celor ale micilor acționari, ale managerilor sau chiar ale salariaților. Mai mult, neinformarea permanentă de către administratori și lipsa de transparență a datelor prezentate acționarilor minoritari cu privire la situația financiară a companiei pot deteriora grav activitatea acesteia.

Nu în ultimul rând, nu trebuie ignorate cultura de întreprindere și examinarea proceselor culturale din cadrul firmei pentru completarea analizei structurii guvernării corporative.

În ceea ce privește factorii externi, lipsa unui cadru de reglementare adecvat în materie de reguli unitare și standardizate de contabilitate, a garanțiilor contractuale sau a răspunderii în legătură cu efectuarea plăților prin efecte de comerț (cec, bilet la ordin, trată) ridică serioase probleme financiare companiilor, indiferent de natura ori mărimea lor, sau persoanelor care au calitatea de acționari.

BIBLIOGRAFIE

1. Bernard, Y., Colli, J.C. (1994), Vocabular economic și financiar, Editura Humanitas, București.
2. Buchholz, R.A. (1995), Business Environment and Public Policy. Implications for Management, ediţia a V-a, Prentice Hall.
3. Dobrescu, E. (1998), Macromodels of the Romanian Transition Economy, ediţia a II-a, Expert Publishing House, București.
4. Heitger, B. (1987), Corporatism, Technological Gaps and Growth in OECD Countries, Review of World Economics, vol. 123, pp. 463-473.
5. Iancu, A. (1995), Neocorporatismul și economia negociată în perspectiva europeană, Oeconomica, vol. 3-4.
6. Naneș, M. (2001), Modificări în sistemul de guvernare corporativă sub impactul privatizării în URA, Cercetare Științifică Servirea cadrelor didactice, vol. 2, Editura Sylbi, București.
7. Pavelescu, F.-M., Guvernanța corporativă într-o economie a tuturor categoriilor de participanți la activitatea economică (stakeholderi), desfășurată în cadrul firmelor.

(Copyright foto: 123RF Stock Photo)