În luna martie a anului 2016, un nou crater descoperit pe Lună, aflat pe fața vizibilă de pe Terra, a primit numele aviatoarei americane Amelia Earhart, pionier al aviației și prima femeie din lume care a traversat Oceanul Atlantic la bordul unui avion cu un singur loc în cabină. Craterul a fost descoperit de cercetători ai Universității Purdue și numit în onoarea celei care a fost membru de onoare al acestei instituții americane începând cu anul 1935.

Amelia Earhart s-a născut la 24 iulie 1897 în Atchison, Kansas, și a petrecut o mare parte din copilărie împreună cu bunicii din partea mamei. A urmat mai multe școli și a dat dovadă de aptitudini la științe și sport încă de mică. În 1915, Amelia s-a mutat împreună cu mama și sora ei la Chicago, unde a urmat cursurile Liceului Hyde Park. Faptul că tatăl ei nu a oferit sprijin familiei a determinat-o pe Amelia Earhart să devină o femeie independentă.

După absolvire, Amelia și-a petrecut vacanța de Crăciun vizitându-și sora în Toronto, Canada, unde, văzând soldați răniți întorși din Primul Război Mondial, s-a oferit voluntar ca asistentă la Crucea Roșie. Ea a ajuns astfel să îngrijească piloți răniți și să dezvolte o mare admirație pentru aviație, petrecându-și cea mai mare parte din timpul liber urmărind antrenamentele Corpului Aviatorilor Regali.

În 1919, Earhart s-a înscris pentru studii medicale la Universitatea Columbia. A renunțat un an mai târziu pentru a se alătura părinților săi, în California. A zburat pentru prima dată cu avionul în 1920, cu ocazia unui spectacol aviatic din Long Beach, iar acest zbor de doar zece minute i-a deschis noi orizonturi și a convins-o că trebuie să învețe să piloteze.

Amelia Earhart a lucrat într-o gamă largă de domenii – a fost fotograf, dar și șofer de camion – câștigând suficienți bani pentru a-și plăti lecțiile de zbor cu Anita „Neta” Snook – pionier în pilotajul feminin. S-a afundat în studiul pilotajului, citind aproape orice putea găsi despre zbor și petrecând mult timp pe pistă. În acea perioadă s-a tuns scurt, adoptând stilul femeilor aviator, și, temându-se de ceea ce ar putea spune colegii ei piloți, a dormit trei nopți cu noua jachetă din piele pentru a-i conferi un aspect mai uzat.

În vara lui 1921, Amelia a cumpărat, la mâna a doua, un biplan Kinner Airster vopsit în galben aprins. L-a botezat „Canarul” și au plecat împreună spre cer pentru a-și crea un nume. La 22 octombrie 1922 a zburat la 4,3 km altitudine – un record pentru o femeie pilot. La 15 mai 1923, Amelia Earhart a devenit a 16-a femeie care a obținut un brevet de pilot, dar problemele financiare ale familiei au determinat-o să își vândă avionul. În urma divorțului părinților săi, Amelia și mama acesteia au plecat într-un tur al țării, din California până în Boston.

În 1925 s-a înscris la Universitatea Columbia, însă a fost nevoită să își abandoneze studiile din motive financiare, lucrând apoi ca profesoară și, mai târziu, ca asistent social. În 1927 revine la aviație, devenind membru al Societății Aeronautice din Boston. A investit și o mică sumă de bani în Aeroportul Dennison din Massachusetts și a devenit reprezentant de vânzări pentru aeronavele Kinner în zona Boston. S-a apucat de scris și a promovat zborul în articolele publicate de un ziar local, câștigându-și astfel reputația.

În urma zborului peste Atlantic al lui Charles Lindbergh din luna mai 1927 – de la New York la Paris – a crescut interesul publicului pentru femei pilot care ar putea traversa Atlanticul, iar în aprilie 1928 Amelia Earhart a primit un telefon de la căpitanul Hilton H. Railey pentru a efectua acest zbor. A călătorit la New York pentru un interviu și s-a întâlnit cu coordonatori ai proiectului, inclusiv cu publicistul George P. Putnam. Curând după aceea a fost selectată să fie prima femeie care participa la un zbor transatlantic, în calitate de pasager.

La 17 iunie 1928, Amelia Earhart a plecat din Portul Trepassey, Newfoundland, într-un aparat de zbor numit „Prietenie”. Alături de ea se aflau pilotul Wilmer Stultz și copilotul Louis E. Gordon. În 20 de ore și 40 de minute au atins Burry Port din Wales, Regatul Unit. Din cauza vremii, Stultz a condus întregul zbor. Deși acesta era angajamentul, Amelia a declarat mai târziu că s-a simțit „ca un bagaj, ca un sac cu cartofi”, adăugând că „poate într-o zi voi încerca singură”.

Echipa s-a întors în State, fiind întâmpinată în New York de o paradă. În onoarea celor trei a fost ținută o recepție, la Casa Albă, de președintele Calvin Coolidge. După zbor, presa a denumit-o „Lady Lindy” pe Amelia Earhart – un derivat de la Lucky Lindy, porecla lui Charles Lindbergh. George Putnam publicase deja câteva scrieri despre Lindbergh și a văzut în zborul Ameliei o poveste ce avea să vândă. A început s-o promoveze prin cărți, prelegeri, turnee și produse. Earhart s-a implicat activ în promovări, în mod special în moda feminină – realizând propria linie de îmbrăcăminte. Această implicare i-a adus nu doar notorietate, ci și acceptare din partea publicului. Ea a acceptat o poziție de editor asociat la revista Cosmopolitan, folosindu-se de industria media pentru a promova zborurile comerciale. Activitățile sale au propulsat-o, devenind promoter al Transcontinental Air Transport (mai târziu cunoscut ca Trans World Airlines) și vicepreședinte al National Airways.

Dar, nemulțumită doar cu statutul de celebritate, Amelia și-a propus să devină un aviator respectabil. La scurt timp de la întoarcerea sa din zborul transatlantic a realizat un nou zbor de-a lungul Americii de Nord. În 1929 a intrat în primul derby de zbor al femeilor din Santa Monica până în Cleveland și s-a clasat pe locul al treilea, iar în 1931 a stabilit un record de altitudine. În acest timp, Earhart s-a implicat în organizația Ninety-Nines a femeilor pilot și a devenit primul președinte al organizației în 1930.

La 7 februarie 1931, Amelia Earhart s-a căsătorit cu George Putnam în Connecticut. Încă dinainte de căsătoria lor au lucrat împreună, în secret, la planurile unei traversări a Oceanului Atlantic. La începutul anului 1932 au anunțat public că la cea de-a cincea aniversare a traversării lui Charles Lindbergh Amelia va încerca să efectueze singură zborul peste Atlantic.

În dimineața zilei de 20 mai 1932, Amelia Earhart și-a luat zborul din Harbour Grace, Newfoundland, însoțită de o copie a ziarului din acea dimineață – pentru a putea confirma data la care avea loc evenimentul. Aproape imediat a întâmpinat dificultăți: nori groși pe cer și gheață pe aripile avionului. După 12 ore, condițiile au devenit și mai grele, avionul începând să aibă dificultăți mecanice. Știind că nu va ajunge astfel la Paris, a căutat un loc de aterizare cât mai apropiat. A aterizat în afara unui mic sătuc situat în Irlanda de Nord, iar la 22 mai 1932 și-a făcut apariția în Londra. Zborul de aproape 15 ore a transformat-o într-un erou internațional – devenind prima femeie care a zburat singură peste Atlantic – și i-a adus multe medalii și distincții.

Au urmat alte zboruri notabile ale Ameliei, incluzând o călătorie din Honolulu, Hawaii, până în Oakland, California – călătorie care a transformat-o în prima femeie care a realizat un zbor deasupra a două oceane, Atlantic și Pacific. În aprilie 1935, Earhart a realizat singură un zbor din Los Angeles în Mexico City și, o lună mai târziu, unul din Mexico City în New York. Între 1930 și 1935, Amelia a stabilit șapte recorduri pentru femei, de viteză și distanță, într-o varietate de aeronave. Până în 1935, Earhart a ajuns să realizeze că nu există decât un singur zbor care ar fi deosebit-o de ceilalți: un tur în jurul lumii.

În 1935 s-a alăturat facultății de la Universitatea Purdue în poziția de consultant de carieră al femeilor și consultant tehnic al departamentului de aeronautică, fapt ce a ajutat-o financiar în achiziționarea unui nou avion. A realizat apoi că nu ar fi prima persoană care ar face un înconjur al lumii, decizând că trebuie să fie prima care o va face înconjurând Pământul la Ecuator. A format o echipă din trei oameni de top: căpitanul Harry Manning, Fred Noonan și Paul Mantz. Manning a fost căpitanul președintelui Roosevelt și a devenit primul navigator al Ameliei. Noonan avea o vastă experiență marină și de zbor și a devenit al doilea navigator. Mantz era un pilot cascador de la Hollywood și a fost ales drept consultant tehnic.

Planul inițial era să zboare din Oakland înspre vest, în Hawaii. De acolo grupul ar fi zburat peste Pacific în Australia. Ar fi traversat subcontinentul indian până în Africa, apoi în Florida și înapoi în California. La 17 martie 1937 au decolat din Oakland, însă au întâmpinat dificultăți tehnice periodice zburând peste Pacific și au aterizat în Hawaii pentru reparații, la baza navală a Statelor Unite din Ford Island, Pearl Harbor. După trei zile au încercat o decolare care a dus la pierderea controlului avionului, acesta având nevoie de reparații extinse și fiind trimis înapoi în California. Distrugerea parțială a aeronavei și pierderea controlului acesteia reprezintă până în ziua de azi o controversă.

Earhart și Putnam au început strângerea de fonduri pentru un nou zbor, dar stresul la care a fost supusă a epuizat-o vizibil pe Amelia. Până când avionul a fost reparat, vremea, dar și schimbarea curenților de aer au dus la modificarea planului de zbor. De această dată, Earhart și echipajul ei vor zbura spre est. Manning și Mantz părăsesc echipa, fiecare având motivele sale.

După ce au zburat din Oakland la Miami, Earhart și Noonan au decolat, la 1 iunie 1937, spre America Centrală și de Sud, cu destinația spre est, în Africa. De acolo zborul a traversat Oceanul Indian și, în cele din urmă, la 20 iunie, a ajuns în Noua Guinee. Aproximativ 35.000 de kilometri fuseseră parcurși, dar încă 11.000 mai aveau de parcurs pentru a traversa Oceanul Pacific.

În Lae, Noua Guinee, au fost necesare noi ajustări la avion. Cantități suplimentare de combustibil aveau să fie stocate la bord. Planul inițial era să ajungă în Insula Howland aflată între Hawaii și Australia, dar insula era greu de distins dintre nori, având dimensiuni mici. Pentru a preîntâmpina aceste provocări, Earhart și Noonan au elaborat un plan: navigarea celestă va fi folosită pentru stabilirea rutei și menținerea cursului. În caz de cer înnorat, aveau comunicare deschisă cu Garda de Coastă situată la bordul navei Itasca, staționată în Insula Howland. Puteau de asemenea să folosească harta, busola și poziția soarelui pentru a estima cu aproximație poziția lor față de insulă. Aveau și un plan de urgență ce implica abandonarea aeronavei și așteptarea echipajelor de salvare, în caz că s-ar fi terminat combustibilul.

În ziua de 2 iulie 1937, Amelia Earhart și Fred Noonan se îndreptau spre Insula Howland. Din lipsă de comunicare corectă, probleme ale transmisiunii radio, dar mai ales din cauza terminării combustibilului din rezervor, avionul Ameliei Earhart nu a mai fost văzut vreodată.

În 1991, o bucată de aluminiu considerată a fi un fragment al aeronavei cu care zbura Amelia Earhart a fost recuperată din apele Oceanului Pacific, în apropierea Insulei Nikumaroro. Potrivit cercetătorilor de la TIGHAR (The International Group for Historic Aircraft Recovery), bucata de aluminiu reprezintă un petic din metal instalat pe avionul Lockheed Electra în timpul reparațiilor realizate la aeronavă în Miami, înainte de zborul din 2 iulie.

Autoarea este istoric și producător
al emisiunii PE AXA TIMPULUI la RADIO LIGHT