Reminder: În primele două episoade am reconstituit momentele de început ale profesiei contabile, pe fondul proceselor specifice de instaurare a relațiilor capitaliste în țara noastră (episodul 1, episodul 2). Precursorii s-au remarcat prin calități deosebite, lăsându-ne o moștenire valoroasă. În același timp s-au întreprins demersuri pentru organizarea profesională a contabililor, demersuri încununate, în iulie 1921, prin promulgarea Legii de organizare a Corpului, lege prezentată în nr. 2 al publicației noastre. Astfel, se deschidea drumul spre accesul la profesie, în condițiile unor reglementări care se caracterizau, încă de pe atunci, prin modernitate și largă viziune prospectivă.

Exigențe la nivelul interesului public

La 22 octombrie 1921 apărea, în Monitorul Oficial, Regulamentul pentru aplicarea Legii de organizare a Corpului. Spicuim din acest act normativ:

Conform Legii de organizare și Regulamentului, membrii Corpului erau grupați într-un Tablou, pe trei categorii: stagiari, contabili autorizați și experți contabili. Pentru a trece de la stagiari la contabili autorizați era nevoie de doi ani de practică de la înscrierea în Tablou, iar pentru trecerea de la contabili autorizați la experți contabili se cereau cinci ani de practică de la înscrierea în Tablou, precum și recomandarea secțiunii teritoriale.

Legea era destul de permisivă deoarece nu prevedea susținerea vreunui examen care să ateste cunoștințele, fapt explicabil în condițiile date. În entuziasmul care definește orice început, multe persoane au intrat în Corp fără a avea cunoștințele necesare. Situația a fost prezentată inclusiv din perspectiva cauzelor de unul dintre liderii Corpului, Nicolae Butculescu, la sfârșitul unei testări a stagiarilor:

„Cu ocazia examenelor ținute s'a observat că majoritatea candidaților, chiar dacă au un scris culant, o iuțeală de calcul relativă, sunt lipsiți de cele mai elementare cunoștințe teoretice. Nu pot face nici o lucrare de sinteză ori de generalizare; sunt mărginiți la ce au văzut în practica lor, fără a putea face aplicarea vreunui principiu nou. Nu mai vorbim de cunoștințele de drept elementare, de contractele care totuși adesea sunt chemați a le înregistra, ba chiar a le face.

În concluzie, pentru că un contabil autorizat nu este sinonim cu o mașină de scris, la viitoarele examinări credem util pentru candidați a le indica mai jos materia cu care ar trebui să se pună la curent și care va forma obiectul unei examinări orale.”

În anul 1926, Corpul avea constituite 56 de secțiuni și era alcătuit din 6.565 de specialiști, din care 1.932 – experți contabili, 4.076 – contabili autorizați și 557 – contabili stagiari.

Patru ani mai târziu, în 1930, se înregistrează o creștere spectaculoasă, prin existența a 62 de secțiuni județene și 11.130 de membri, din care 2.302 – experți contabili, 7.468 – contabili autorizați și 1.360 – contabili stagiari.

Perioada de vârf, în ceea ce privește organizarea în teritoriu și numărul de membri, s-a înregistrat între anii 1938 și 1939. Atunci, Corpul dispunea de 70 de secțiuni, iar numărul membrilor ajunsese la aproape 15.000.

Continuitate în vremuri de restriște

Înainte de a prezenta, într-un alt episod, cele mai relevante aspecte ale evoluției CECCAR în perioada interbelică, reținem câteva elemente referitoare la schimbările de ordin organizațional.

La 5 noiembrie 1939, Nicolae Butculescu a demisionat din funcția de decan al Corpului, funcție pe care a deținut-o timp de 18 ani. La propunerea sa, a fost ales profesorul Spiridon Iacobescu, care a devenit, astfel, al doilea decan al Corpului. Nicolae Butculescu a fost ales decan de onoare al Corpului, funcție special creată pentru a omagia contribuția sa la apărarea și promovarea intereselor profesiei contabile în România. Noul Birou Permanent al Corpului, care va funcționa până în martie 1941, avea următoarea componență: Nicolae Butculescu – decan de onoare; Spiridon Iacobescu – decan; Petru Drăgănescu-Brateș – secretar general; Vasile M. Ioachim – director.

A urmat, cum se știe, o perioadă istorică extrem de dificilă, care a influențat, direct și indirect, activitatea CECCAR. Ne referim la consecințele instaurării unui regim dictatorial, la îngrădirea unor drepturi cetățenești, precum și la concentrările masive care au făcut aproape imposibilă organizarea de alegeri. Astfel, consiliile secțiilor, precum și Consiliul Superior al Corpului au fost înlocuite prin comisii interimare de conducere, numite prin decizii ministeriale.

Deoarece mandatele consiliilor secțiunilor Corpului expiraseră la 31 decembrie 1939, iar majoritatea membrilor se aflau în armată și, deci, nu puteau participa la alegeri, Ministerul Muncii, sub semnătura lui Mihai Ralea, a emis Decizia nr. 70.988 din 16 ianuarie 1940, publicată în Monitorul Oficial nr. 14 din 17 ianuarie 1940, prin care erau numite comisiile interimare de conducere ale secțiunilor Corpului:
        „Noi, Ministru, Secretar de Stat la Departamentul Muncii,
        Având în vedere dispozițiunile Legii privind organizarea Corpului de contabili autorizați și experți contabili din România, întocmită de acest departament și publicată în Monitorul Oficial nr. 80 din Iulie 1921;
        Având în vedere că mandatul actualelor consilii de administrație și al comitetelor de cenzori a expirat la 31 Decembrie 1930;
        Având în vedere că majoritatea membrilor cari constituiesc Corpul Contabililor Autorizați și Experților Contabili din țară sunt concentrați și nu pot participa la alegeri;
        Având în vedere cererea înregistrată la nr. 70.760 din 1940 a organizațiilor de contabili autorizați și experți contabili,
        Decidem:
        Art. I. – Consiliile și comitetele de cenzori ale tuturor secțiunilor de contabili autorizați și experți contabili din întreaga țară, al căror mandat a expirat la 31 Decembrie 1939, ne mai putând avea nici o activitate, se înlocuiesc potrivit deciziei de față. (...)
        Art. V. – D-l Director General al Muncii este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.
        Ministru, M. Ralea”

La 3 februarie 1940, Ministerul Muncii a emis o nouă decizie, nr. 75.434, care o completa pe prima:
        „Noi, Ministru, Secretar de Stat la Departamentul Muncii,
        Având în vedere art. IX din Legea pentru organizarea Corpului de contabili autorizați și experți contabili din România,
        Având în vedere Decizia ministerială nr. 70.988/1940,
        Decidem:
        Art. 1. – Comisiunile interimare ale secțiunilor Corpului de contabili autorizați și experți contabili din județele: Dolj, Constanța, Covurlui, Lăpușna, Iași, Cernăuți, Cluj, Timiș, Prahova, Brașov, Brăila, Sibiu, Bihor și Arad vor avea următoarea compunere:
        - directorul Băncii Naționale din capitala județului;
        - trei experți contabili;
        - trei contabili autorizați.
        Unul din experții contabili și unul din contabilii autorizați vor fi recomandați de către Uniunea breslelor de funcționari particulari, dintre membrii ei, cari sunt experți contabili sau contabili autorizați.”

La 24 iulie 1940 a avut loc ședința plenară a Consiliului Superior.

Decanul Spiridon Iacobescu a făcut o trecere în revistă a actualității politico-economice, stăruind asupra marii dureri ce s-a abătut asupra neamului prin dezlipirea de patria-mamă a provinciilor vechi românești Basarabia și Bucovina de Nord, unde Corpul avea 11 secțiuni. Totodată, și-a exprimat încrederea că dreptatea poporului românesc va triumfa.

Numirile, prin decizii ministeriale, nu s-au oprit la nivelul secțiunilor teritoriale, ci s-au răsfrânt și asupra conducerii Consiliului Superior al Corpului. Astfel, prin Decizia Ministerului Muncii nr. 95.080/1941, din 25 martie 1941, în prezența generalului Voiculescu – subsecretar de stat, asistat de subdirectorul Naumescu, a fost numită o Comisie interimară a Consiliului Superior al Corpului, care a ales Biroul Permanent în următoarea componență: prof. Spiridon Iacobescu – decan; prof. Ion Evian – prodecan; Ion Popescu-Severin – secretar general.

Documentele de epocă rețin că, după oficierea unei slujbe religioase, toți cei numiți au depus jurământul de credință.

(Va urma)