Joe Dassin a fost unul dintre cei mai apreciați cântăreți din secolul al XX-lea. Cu un repertoriu alcătuit din melodii folk, country sau inspirate din stilul chanson, foarte popular în Franța, Dassin a cucerit lumea cu vocea și stilul său de introvertit romantic. Inspirat din cultura americană, dar adaptat la o manieră înțeleasă de întregul mapamond, avea să influențeze un mare număr de artiști contemporani și, chiar și la 36 de ani de la moartea sa, melodiile lui interpretate în numeroase limbi și în cele mai diverse modalități de expresie inspiră încă noile generații.

Viața și cariera sa muzicală se constituie într-un exemplu remarcabil de îmbinare a talentului cu trăinicia unor convingeri și cu perseverența de a le sluji.

Joseph Ira Dassin, cunoscut sub numele de Joe Dassin, s-a născut la New York, la 5 noiembrie 1938. Părinții săi – regizorul de film Jules Dassin și violonista Béatrice Launer – i-au asigurat, încă din copilărie, o educație aleasă. Mama – născută, la rândul ei, în New York – a studiat cu Harold Berkley la faimoasa școală de muzică Juilliard. Tatăl, de origine poloneză, fiu al unui emigrant evreu de origine austriacă, a avut o scurtă carieră în lumea teatrului, a devenit apoi asistentul lui Alfred Hitchcock, îmbrățișând, mai târziu, cariera de regizor. Joe a avut două surori, Ricky și Julie. Îndrăgostit de „cea de-a șaptea artă”, tatăl lui Joe s-a mutat, împreună cu familia, la Los Angeles.

În condițiile Războiului Rece, în plină isterie mccarthy-istă, Jules Dassin a fost persecutat, ceea ce l-a determinat să plece, împreună cu familia, în Europa.

În 1950, la vârsta de 12 ani, Joe a descoperit Vechiul Continent. A urmat, în Elveția, celebrul colegiu Rosey. La 16 ani vorbea fluent trei limbi, terminându-și studiile cu nota maximă la bacalaureatul susținut la Grenoble.

În 1955, părinții lui Joe divorțează. Tatăl își continuă cariera regizorală, având-o alături pe actrița de origine greacă Melina Mercouri, iar mama, violonista, a preferat să rămână în spatele scenei. Joe a fost profund afectat de situația familială și a decis să se întoarcă în SUA. Aici s-a înscris la Universitatea „Ann Arbor” din Michigan. A fost perioada în care Elvis Presley declanșa ofensiva rock’n’roll-ului. Joe nu a fost impresionat de acest stil muzical și a ales să stea departe de „rebeli”. Inițial, a încercat să studieze medicina, dar s-a concentrat pe antropologie. A locuit împreună cu colegii săi de cameră, vorbitori de limba franceză, Alain Guiraud și un elvețian care avea să devină decanul facultății din Geneva. Joe și Alain, „înarmați” doar cu o chitară acustică și fără geci de piele sau frizuri la modă, au format un duet. Repertoriul nu a inclus piese ale lui Elvis sau Eddie Cochran, ci ale lui Brassens, pe care l-au introdus, cu succes, în campusurile americane. Recitalurile nu le-au adus foarte mulți bani, așa că Joe a fost nevoit să muncească în cele mai diverse ipostaze, ca sociolog, expeditor de mărfuri, camionagiu etc. În aceeași perioadă a scris Wade in Water, o poveste care a primit un premiu național. A fost refuzat, când a ales să facă armata, din cauza unor probleme cardiace, situație care l-a dezamăgit profund.

Tatăl său a devenit, în aceeași perioadă, o autoritate în lumea cinematografică, fiind cunoscut ca „marele” Jules Dassin. În 1958 l-a rugat pe Joe să înregistreze câteva teme muzicale pentru următorul său film, La Loi, cu Gina Lollobrigida. Dassin jr. a lansat un EP la casa de discuri Versailles în 1959, apoi, un an mai târziu, a apărut cu Jamais le dimanche pe coloana sonoră a filmului Never on Sunday. Joe a absolvit, între timp, universitatea și a obținut doctoratul în antropologie. În vreme ce rock’n’roll-ul cucerea America, Joe s-a îndreptat din nou spre Europa.

Cu diploma în buzunar, s-a aflat în postura de a-și alege drumul de urmat. Cu 300 de dolari la el, a ajuns în Italia. În 1962, tatăl lui l-a angajat ca asistent de regizor pentru Topkapi, cel de-al doilea mare film al lui Jules, perioadă în care Joe începe să cânte la Radio Luxembourg și să scrie pentru revista Playboy.

La una dintre numeroasele petreceri organizate de Eddie Barclay, la data memorabilă pentru el de 13 decembrie 1963, Joe o întâlnește pe Maryse Massiera, cu care avea să formeze un cuplu timp de un deceniu. Cei doi se mută la Saint-Cloud, împreună cu mama lui Joe. Artistul în devenire scrie pentru revistele Playboy și The New Yorker și dublează filme americane pentru a câștiga banii necesari să cumpere o casă. Joacă și un rol în Nick Carter et le trèfle rouge și Lady L. Între cele două filme, Joe a lucrat ca regizor de teatru pentru Clive Donner, în producția What’s New Pussycat?. Chitara reprezenta însă pasiunea sa, împărtășită și de Maryse.

O prietenă foarte bună, Catherine Regnier, secretară la casa de producție americană The Columbia Broadcasting System, cunoscută prin inițialele CBS (care se ocupa de distribuirea discurilor unor artiști americani precum Barbra Streisand), i-a sugerat Marysei să-i dăruiască lui Joe de ziua lui un disc. Cu puțin ajutor din partea lui Catherine, care îl cunoștea pe cel care se ocupa cu transferul sunetului de pe caseta magnetică pe suprafața vinilului, Maryse a intenționat să realizeze o copie a melodiei Freight Train în varianta iubitului său. După ce a lăsat caseta la studio, la finalul unei zile plictisitoare de muncă, puținii angajați ai nou-înființatei case de producție CBS France, obișnuiți mai degrabă cu artiști americani, au decis să asculte pentru propriul lor amuzament un artist francez. Imediat, plictiseala lor s-a transformat în încântare: cântărețul avea o voce adâncă și plăcută, iar fenomenalul său simț al ritmului era mai mult decât evident. S-au întrebat: se va vinde oare? Și ce-ar fi dacă CBS France și-ar crea propriul catalog în loc să vândă doar discurile artiștilor americani? După ce s-a produs discul, Catherine s-a străduit să-l convingă pe Joe să se întâlnească cu echipa CBS France.

Cadoul-surpriză de ziua sa de naștere nu l-a încântat și, în consecință, Joe a refuzat să se întâlnească cu cei de la CBS France. Pur și simplu, nu dorea să devină cântăreț. Catherine a perseverat și, după două luni de „asalt”, l-a determinat pe Joe să semneze ceea ce avea să devină primul contract cu un artist francez din istoria casei americane de discuri CBS.

La 26 decembrie, Joe se afla în studioul de înregistrări CBS. Oswald d’Andréa conducea orchestra. S-au înregistrat patru melodii sub forma unui EP. Erau două adaptări și două piese originale scrise de Jean-Michel Rivat și Frank Thomas. Deși încurajat de cei doi tineri și talentați compozitori, Joe nu credea în „steaua sa norocoasă”. Și, pentru moment, avea dreptate. Primele 1.000 de exemplare ale discului nu s-au vândut. La rândul lor, posturile de radio – care aveau un rol crucial în promovarea discurilor la vremea respectivă – nu manifestau entuziasm și nu îi încurajau pe cei de la CBS. Monique Le Marcis de la Radio Luxembourg și Lucien Leibovitz de la Europe 1 au fost singurii DJ care l-au inclus pe Joe în playlisturile lor. Ei au identificat uriașul potențial al lui Joe care, deși nu-și dorea o carieră muzicală în urmă cu doar câteva luni, era acum hotărât să nu-și accepte înfrângerea. Între 7 și 14 mai s-a aflat în studioul de înregistrări împreună cu Oswald d’Andréa. În trei sesiuni au înregistrat patru melodii, toate coveruri, pentru al doilea EP (Extended Play). În iunie, discul a fost scos pe piață în 2.000 de exemplare și trimis posturilor de radio. Nu s-a întâmplat, însă, nimic. Vara aparținea altor artiști. În pofida celor două eșecuri, Joe era hotărât să-și lanseze cu succes cariera muzicală. Căuta din catalog în catalog un cover și a găsit „hitul” în melodia Shame and Scandal in the Family, un mare succes american, pe care avea de gând să o interpreteze în franceză. Directorul de la CBS avea, însă, îndoieli. Era prea târziu, deoarece Sacha Distel tocmai semnase un contract cu Pathé-Marconi, înregistrând respectiva melodie. The Surfs procedează identic și au un succes uriaș. Joe a amenințat că se va muta de la casa de producție. Rezultatele sale erau slabe, la fel – de altfel – ca cele ale CBS France, a cărei conducere a fost schimbată de CBS USA. Așa că americanii l-au numit director pe Jacques Souplet. Cu o altă echipă, Joe a încercat din nou. Pentru al treilea EP, Joe a adunat cele mai bune coveruri pe care spera să le primească. La vremea respectivă, numai cele mai în vogă staruri primeau melodiile de top pentru a fi transformate în coveruri, iar artiștii mai puțin cunoscuți primeau doar... resturile. După ședințele de înregistrare care au avut loc între 5 și 9 noiembrie, au fost scoase pe piață 4.000 de exemplare ale EP-ului, dintre care 1.300 s-au folosit ca materiale promoționale. De data aceasta, posturile de radio au avut o reacție pozitivă, iar discul s-a vândut în 25.000 de exemplare.

Nana Mouskouri și Joe Dassin la emisiunea TV a lui Danièlle Gilbert în anii ’70

Deși Nana Mouskouri și Les Compagnons de la Chanson, care lucrau, de asemenea, sub tutela CBS, au înregistrat vânzări mai mari cu variantele lor ale melodiei Guantanamera, succesul melodiei Bip-Bip i-a aparținut exclusiv lui Joe. Acum, Joe reușise să-și facă un nume. În consecință, Jacques Souplet a semnat alte contracte și i-a oferit un producător nou, Jacques Plait. Acesta studiase Dreptul, îi plăcea muzica de jazz și cunoștea destul de bine America. Lucrase la Pathé cu Aznavour și fusese primul producător independent la Philips. În urma unei întâlniri la sfârșitul anului, contractul istoric a fost semnat.

La 18 ianuarie 1966, Joe s-a căsătorit cu Maryse. Decurgeau, de aici, noi obligații, inclusiv pecuniare. Joe a început să lucreze cu cel pe care l-a „botezat” Jacquot. Împreună au găsit melodia americană You Were on My Mind.

Coverurile au fost realizate de Rivat, care a scris versuri în limba franceză pentru Comme la lune, precum și pentru cei mai buni cântăreți autohtoni. Unul dintre ei – André Salvet – a adaptat The Cheater, care a devenit, la cererea lui Joe, Le tricheur. Dar muzica și versurile bune nu erau suficiente, Jacques Plait știind că nimic nu trebuie lăsat la o parte. Claude François și Richard Anthony lucrau la Londra, așa că și Joe Dassin trebuia să călătorească acolo pentru ședințele de înregistrare.

Jacques Plait l-a găsit pe Johnny Arthey pentru a conduce orchestra și într-o zi friguroasă de iarnă, în 1966, Joe și Jacques au luat avionul spre Londra, unde au făcut înregistrarea. Câteva zile mai târziu, la Paris, Joe a înregistrat You Were on My Mind, care a devenit, ulterior, Ça m'avance a quoi?, principala piesă de pe următorul său disc, lansat în aprilie. În același an, Joe a început să lucreze pentru Radio Luxembourg cu seria Western Story. Ça m'avance a quoi? a avut succes la radio și, la scurt timp, s-a vorbit și despre un prim album. Piața aștepta, însă, un nou disc. De data aceasta, a fost un single cu două melodii, în genul celor folosite pentru tonomate. Încă de la începutul industriei muzicale pe vinil în Franța, casele de producție lansau numai EP-uri conținând patru melodii, deoarece era mult mai profitabil. Simțind o depreciere a pieței, Souplet a decis să lanseze o variantă comercială a „single-ului”, așa cum se obișnuia în țările vorbitoare de limba engleză. Înainte de toate, a îmbrăcat discul într-un carton colorat. Acesta a reprezentat începutul seriei „Gemini”. Joe Dassin a fost unul dintre primii cântăreți francezi ai CBS care au testat această metodă. Și a funcționat. Trei ani mai târziu, toate celelalte case de producție urmau exemplul CBS.

Discul original Souvenirs, lansat post-mortem, în anul 1986

La 12 și 20 octombrie, Joe a înregistrat două melodii în Davout – a doua variantă a melodiei Guantanamera și o piesă americană tradițională, Katy Cruel. Acest single a ținut echipa lui Joe ocupată până la Crăciun, când era plănuită lansarea albumului. Dar dintr-odată muzicienii francezi au declanșat o grevă. Plait a decis să se refugieze într-un studio britanic. Dar degeaba, Albionul deja abandonase în fața grevei. Exista numai o singură soluție, și anume să se înregistreze în New York. Jacquot nu a îndrăznit să creadă în visul lui Joe, dar Souplet a dat „undă verde” și, astfel, la 27 octombrie, un avion a decolat de la Orly spre New York, avându-i la bord pe cei doi, împreună cu soțiile lor, Maryse și Colette, precum și cu un arsenal de cântece. Ședințele de înregistrare au avut loc pe 30^th Street, cu Stanley Tonkel ca regizor de sunet. Între 31 octombrie și 4 noiembrie s-au înregistrat șapte melodii. După sesiunile de înregistrare, Joe le-a arătat prietenilor săi țara sa natală: Empire State Building, Madison Square Garden, Broadway și... cea mai impresionantă clădire dintre toate – CBS, de pe 52^nd Street. Au fost făcute, de asemenea, fotografii pentru publicitate, cu „Joe în New York”. S-a mizat pe faptul că mass-media avea să fie sensibilă la imaginea unui tânăr american din Paris care înregistra muzică în orașul său natal. Don Hunstein a imprimat zeci de fotografii, una dintre ele – aceea în care Joe se afla lângă un Harley-Davidson – a fost realizată în fața clădirii Time-Life și avea să apară pe album, devenind visul unei generații întregi. CBS a decis să lanseze al cincilea EP împreună cu primul LP (Long Play). Cel dintâi a apărut la 17 noiembrie, iar celălalt, o zi mai târziu. Succesul a fost instantaneu: Excuse Me, Lady a devenit hit de Crăciun, iar vânzările au fost pe măsură.

În ianuarie 1967, André Salvet și Bernard Chevry au creat MIDEM. Cei care credeau în acest proiect au fost puțini, dar Plait – care îl cunoștea bine pe Salvet și căruia îi era dator – a decis să susțină ideea. A apărut la prezentare împreună cu Joe, Maryse și Colette. Micul grup s-a îmbarcat pe un iaht ancorat la Cannes. Jurnaliștii s-au înghesuit, iar Joe a devenit ținta favorită a presei. Ce putea fi mai bun decât un interviu cu fiul lui Jules Dassin, în capitala mondială a filmului? Dar atunci Joe evita aparițiile în ziare și prefera să se prezinte doar la premiile MIDEM. Dar o persoană care vorbea două limbi cu atâta ușurință ieșea imediat în evidență, iar a doua zi, de la „vedetă în devenire”, Joe a devenit „vedetă”. Excuse Me, Lady a avut un succes uriaș, Joe gândindu-se de pe atunci la următorul său hit.

Într-o dimineață, Dassin a plecat de pe iaht spre țărm, cu chitara în mână. Plait, extrem de surprins, se întreba ce se întâmplă. Dassin i-a împărtășit gândul său de a-i cânta lui Henri Salvador o melodie compusă de el. Curios, Plait a dorit să asculte primul noua creație. Joe nu considera că ar fi un lucru înțelept. După mai multe minute de ceartă, Dassin îi cântă, sprijinindu-se de balustradă, „Tagada, tagada, voilà les Dalton / Tagada, tagada et yʼa plus personne…”. Furia citită în ochii lui Jacques îi provoacă lui Joe o ieșire nervoasă: „N-o s-o cânt niciodată, melodia asta nu este pentru mine!”. „Îți interzic să-i dai melodia lui Salvador!” și tot așa... Într-un final, Joe s-a lăsat convins: va înregistra acest „cântec de cowboy”, pentru prima și ultima oară, potrivit contractului. Nu mai rămăsese decât un singur obstacol: turneul de promovare. Joe s-a întâlnit cu impresarul Charley Marouani, dar se îndoia că turneul va fi un succes. Experiența sa pe scenă era scurtă și nu foarte plăcută, mai ales că păstra încă gustul amar al eșecului din 1966, de la Bruxelles, provocat de conduita neprofesionistă a orchestrei locale. Cu alte cuvinte, lui Joe îi era teamă de orice reprezentație publică. Charley Marouani l-a determinat să-și schimbe opinia și i-a propus să participe în prima parte a concertului lui Adamo. La 9 martie, turneul a început în Vire. Foarte rapid, Joe a câștigat admirația publicului, precum și aprecierea managerului de turneu, Georges Olivier, care i-a mărit onorariul. Între două gale, în aprilie, Joe și Jacques au fost din nou la Londra, unde au înregistrat încă patru melodii pentru cel de-al șaselea EP.

Câteva zile mai târziu, s-au întors în studioul de la Davout pentru înregistrări, însă a intervenit un impediment, provocat de un cântăreț englez, care uitase să recite partea șerifului din introducerea cântecului Les Dalton. Jacques Plait a luat microfonul și a început să înregistreze în timp ce englezul se bâlbâia. A făcut-o cu atât de mult patos încât Joe și sunetistul, râzând în hohote, au decis să păstreze varianta lui. Nici nu și-a imaginat cât de numeroase urmau să fie aparițiile la televiziuni. La 3 mai s-a lansat Les Dalton într-o copertă fără text. În timpul verii, discul a avut un succes enorm, ceea ce a ridicat moralul echipei.

În cele ce urmează vom prezenta cronologic, pe ani, principalele momente din cariera de succes a lui Joe Dassin.

1968. În timpul unei vizite în Italia, împreună cu Jacques Plait, va promova cinci dintre cântecele sale. La 19 februarie, echipa s-a reunit la Londra, pentru a înregistra un megahit. În De Lane Lee Music Studio, atmosfera era electrizantă. S-au înregistrat patru melodii, una dintre ele fiind un cover după La bande à Bonnot, pe care a descoperit-o în Italia. La 4 martie, două single-uri, cu două melodii pe fiecare disc, au apărut pe piață în același timp.

În condițiile bine-cunoscute din luna mai 1968, participanții la marile mișcări de stradă au descoperit în cântecele lui Joe resurse pentru continuarea propriilor bătălii. Este semnificativ că în acea perioadă s-au epuizat din magazinele de muzică stocurile de discuri cu melodiile interpretate de Joe. În aceeași perioadă, cântărețul, tot mai popular, și-a prelungit contractul cu CBS și a început un turneu promoțional în Italia. În continuare, înregistrează la Londra mai multe cântece, care devin, la rândul lor, hituri. Din cauza crizei declanșate, spre sfârșitul anului, în industria discurilor muzicale, CBS ratează lansarea plănuită pentru sărbători. Dar la 10 noiembrie Joe a interpretat Ma bonne etoile în programul TV Télé Dimanche. Întreaga Franță era entuziasmată. Sfârșitul anului a fost unul exploziv. În brutăriile din întreaga țară, rulourile cu ciocolată au înregistrat o cerere fantastică (în urma cântecului lui Joe Le petit pain au chocolat). Împreună cu filmul celebru al lui Pagnol, cântecul lui Joe a adus profituri imense pentru brutari. Unii dintre ei și-au schimbat chiar inscripțiile din magazine în Chocolate Roll's, ceea ce l-a transformat pe Joe într-un adevărat fenomen social.

CBS nu mai făcea față cererilor din partea magazinelor de muzică, iar grupul englez The Tremeloes a realizat coveruri în limba engleză pentru melodiile lui Joe din limba italiană.

La sfârșitul lui noiembrie, Joe și Jacques au plecat spre Montréal, cu o escală la New York. Timp de o săptămână au acordat interviuri în Canada, unde au fost primiți cu drag.

Joe Dassin în emisiunea L'invité du dimanche, 1969

1969. În februarie, CBS a scos pe piață un single cu două hituri din trecut, Bip-Bip și Les Dalton. În continuare, a înregistrat, la Londra, șase noi titluri, dintre care două vor deveni hituri. Les Champs-Élysées a fost o variantă cover a lui Smacka Fitzgibbon, iar Waterloo Road și Le Chemin de papa fuseseră scrise de Dassin în tandem cu Delanoë. A fost reînregistrată Me que, Me que, o melodie amuzantă cântată de Bécaud și Aznavour, plus încă două melodii de la Joe și Ricky. Revenit la Paris, Joe acordă foarte multe interviuri la posturile TV și de radio și participă la numeroase concerte.

La 1 aprilie a suferit un atac de cord. A stat la pat o lună întreagă, iar în lunile mai și iunie a scos pe piață albumul și single-ul ce conțineau Les Champs-Élysées și Le Chemin de papa. Albumul a devenit un hit. Joe a fost invitatul lui Henri Salvador în programul său de televiziune, unde fusese sfătuit să poarte un costum alb, costum care va deveni „trademark-ul” său.

În acea perioadă, popularitatea lui Joe părea fără limite, trecând peste toate granițele. Les Champs-Élysées a intrat în topul olandez, o premieră pentru muzica lui. În octombrie a înregistrat o variantă în limba engleză a acestei melodii și apoi una în limba germană. A ocupat locul 1 la Moscova, surclasându-i pe cei de la The Beatles. Cu Die Champs-Elysees a deținut locuri fruntașe în topurile germane, unde a rămas timp de patru săptămâni.

1970. În vară a înregistrat variantele în limba japoneză ale melodiilor Les Champs-Élysées și Mon village du bout du monde, iar în toamnă un nou album, care a primit Discul de Aur la doar zece zile de la lansare.

Pentru prima oară, Joe a plecat în turneu în Africa – 21 de zile și 10 țări: Maroc (Casablanca și Rabat), Senegal (două nopți în Dakar), Coasta de Fildeș (Abidjan), Togo (Lomé), Dahomey (Cotonou), Camerun (Yaoundé), Republica Centrafricană, Zair (două nopți în Kinshasa), Gabon (Libreville), din nou Camerun (Douala), Ciad (Fort-Lamy).

1971. Joe a primit șase Discuri de Aur, odată cu lansarea melodiei sale La fleur aux dents. La 26 și 27 ianuarie, la Davout, a cântat și în germană. S-au înregistrat patru melodii: La fleur aux dents, Melanie, Un cadeau de papa și o variantă în limba germană.

Joe Dassin ar fi avut astăzi vârsta de 78 de ani, iar fanii săi sunt ferm convinși că s-ar afla tot în turneu dacă ar mai fi încă în viață

1972. La 17 și 20 aprilie a înregistrat un album pentru Germania cu piesele Fais la bise à ta maman, La ligne de vie, Bye-bye Louis, À la santé d'hier, La mal-aimée du courrier du coeur, Allez roulez, L'équipe à Jojo, Adieu mes amis, Elle était oh!, Le chanteur des rues, Sylvie și încă două piese originale. Melodia Taka takata s-a lansat în luna mai și a avut un succes enorm.

În iunie a plecat în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu Jeff Barry de la A&M Records, producând trei cântece în engleză pentru piața americană, printre care Vaya-Na-Cumana. În noiembrie a reluat ședințele de înregistrare la Londra, viitorul album începând să se contureze. De data aceasta, Arthey a avut un as în mânecă, respectiv un dispozitiv numit sintetizator. Albumul a conținut 12 piese, dintre care două au devenit hituri – coverurile La complainte de l'heure de pointe (À vélo dans Paris) și Le moustique.

1973. Anul a început bine, Joe aflându-se în vacanță la Courchevel. Ca de obicei, două single-uri au fost scoase pe piață simultan. Le moustique a avut un succes enorm, iar Salut les amoureux a devenit o melodie clasică. La 21 martie a apărut varianta germană a melodiei À vélo dans Paris. Când Joe intenționa să efectueze turneul de vară, Maryse a rămas însărcinată. Joe era atât de fericit încât a ales să se mute la țară și a cumpărat un teren pentru a-și construi o casă la vest de Paris. Maryse a născut prematur, iar copilul a murit cinci zile mai târziu. De atunci, nimic nu a mai fost ca înainte. Joe a căzut în depresie, iar prietenul său Carlos l-a ajutat mergând cu el în turneu și cântând pentru el melodiile pe care Joe nu putea să le mai interpreteze. Așa a fost creată și melodia Une journée de Monsieur Chose. A pregătit și un nou album, pe care l-a înregistrat în noiembrie, în Lansdowne și Davout, care conținea 13 piese și care a fost lansat în decembrie.

1974. În ianuarie a ieșit pe piață single-ul pentru album. Ambele cântece, Quand on a seize ans și À chacun sa chanson, au reprezentat eșecuri. La sfârșitul lunii, CBS a scos pe piață alt single, cu melodiile Les plus belles années de ma vie și Fais-moi de l'électricité. În Kluger Studio din Bruxelles a înregistrat trei melodii în germană, Quand on a seize ans, La dernière page și À chacun sa chanson, însă melodiile nu s-au bucurat de prea mare succes.

A fost formată o întreagă echipă pentru producerea noului album. În noiembrie, în Lansdowne, Plait și Arthey au decis să angajeze un alt inginer de sunet, John Mackswith intrând, astfel, în echipă la momentul potrivit. Albumul a apărut la sfârșitul lunii noiembrie. Si tu t'appelles mélancolie și Vade retro au spart toate topurile, Joe reușind să ajungă, din nou, în vârf.

1975. La 24 și 25 iulie, Dassin a înregistrat variante în limbile germană și italiană ale melodiei L'été indien, urmate de variante în spaniolă și engleză. Varianta în engleză a fost înregistrată în Studio 92, la 3 septembrie. După 10 ani de carieră muzicală, Joe avea, în sfârșit, o melodie specială. L'été indien s-a dovedit a fi cel mai mare succes al său nu numai în Franța, rămânând și în topurile olandeze timp de cinci săptămâni. Se afla, de asemenea, în topuri în Germania, Spania, America de Sud, unde a devenit faimos. Discul a fost lansat în 25 de țări și a avut un succes fără precedent. Următorul album – scos pe piață de Crăciun – conținea numeroase hituri, precum Et si tu n'existais pas, Il faut naître à Monaco, Ça va pas changer le monde, Salut.

1976. În martie, CBS a scos single-ul cu Salut și Et si tu n'existais pas, care s-a bucurat imediat de succes. Compania l-a informat pe Dassin că pe parcursul carierei sale a vândut peste 20 de milioane de discuri. A înregistrat apoi hitul verii Il était une fois nous deux, iar la 6 iulie a lansat variantele în limba spaniolă ale melodiilor Et si tu n'existais pas și Ça va pas changer le monde. În octombrie, 60 de muzicieni și 80 de backing vocaliști au fost chemați să înregistreze melodia cu o durată de 12 minute Le Jardin du Luxembourg, împreună cu Dassin, pentru următorul său album. Cu toate că piesa nu s-a difuzat la posturile de radio, albumul și single-urile À toi și Le café des trois colombes s-au bucurat de succes. În pregătire pentru vară, a înregistrat piesa Et l'amour s'en va.

1977. În luna mai a divorțat amiabil de soția sa. În ceea ce privește activitatea muzicală, consemnăm că la 7 iunie a înregistrat variantele în limba spaniolă ale melodiilor À toi și Le Jardin du Luxembourg, care i-au adus pe fanii din Spania și America de Sud în extaz. A lansat, în decembrie, un nou album de piese lente, deși „febra” disco acaparase lumea muzicală. Albumul a produs un singur hit, respectiv melodia Dans les yeux d’Emilie. Restul albumului, intitulat Les femmes de ma vie, a reprezentat o veritabilă dedicație la adresa tuturor femeilor importante din viața lui Joe.

1978. La 14 ianuarie s-a căsătorit cu Christine Delvaux. Ceremonia a avut loc la Cotignac, unde printre invitați s-au numărat Serge Lama și Jeane Manson. În iunie, Joe și mama sa vitregă, Melina Mercouri, au înregistrat o melodie în limba greacă, intitulată Ochi den prepi na sinandithoume, după ce, cu o lună înainte, produsese, în variantă proprie, celebra melodie a lui Bob Marley No woman, No Cry intitulată Si tu penses à moi. La 14 septembrie, la Spitalul american din Neuilly, s-a născut primul său fiu, Jonathan. În octombrie și noiembrie a înregistrat un nou album, dar și-a pierdut din entuziasm, preferând să pună familia pe primul plan. A înregistrat două melodii în engleză, La beauté du diable și Darlin. Pentru single-ul noului său album 15 ans déjà, Joe a ales melodia Darlin.

1979. Odată cu trecerea timpului, mulți artiști clasici, printre care Johnny Hallyday, au fost eclipsați de noii-veniți, asemenea lui Cabrel, Duteil și Balavoine. Joe a considerat că trebuie să rămână în top și și-a dublat eforturile în acest scop. La 14 februarie a înregistrat variante în limba spaniolă pentru melodiile La vie se chante, la vie se pleure și Si tu penses à moi. În mai înregistrează un hit de origine italiană, Le dernier slow. Discul a fost scos pe piață în format single, dar și a maxi (promo și comercial), ceea ce era neobișnuit pentru Joe. Această melodie a avut succes în cluburile de noapte din Franța și a reprezentat piesa cu care a reușit să-l „detroneze” pe Julio Iglesias. De patru ani, Joe se afla pe primul loc în America de Sud și era încă în vârf. În toate țările unde se cumpărau albumele sale a participat la emisiuni TV și a susținut concerte. După o serie de asemenea concerte de succes în America Latină, s-a întors la Los Angeles pentru a înregistra un nou album, Blue Country, conceput a fi un semn al „renașterii” sale, album lansat în Canada sub titlul Home Made Ice Cream. În plan familial, deși soția sa era însărcinată pentru a doua oară, Joe a hotărât să divorțeze, marcat puternic de gelozia acesteia.

1980. Blue Country, albumul maturității, a ieșit pe piața franceză la 11 ianuarie, fără niciun single lansat în prealabil. Mass-media era entuziasmată, chiar dacă fanii lui Joe au rămas perplecși. Aflându-se în vizită la Montréal, Joe a hotărât să reînregistreze patru melodii de pe ultimul său album. Din acel moment, el va mai înregistra doar în limba engleză. În martie, CBS a lansat single-ul Faut pas faire de la peine à John, un cover al melodiei lui Elvis Presley. La 31 martie și 1 aprilie, Dassin a intrat în studio pentru a reînregistra cinci piese de pe ultimul său album în limba engleză, pregătind lansarea albumului său „american” în Franța. În timp ce aștepta verdictul fanilor, starea de sănătate a lui Joe, în special afecțiunile cardiace, i-a creat mari probleme. În luna iulie, suferind și de ulcer stomacal, Joe a avut un nou atac de cord și a fost dus la Spitalul american din Neuilly. La 26 iulie, Jacques Plait l-a vizitat înainte de a pleca spre Tahiti. Ulterior, Joe a suferit un alt atac de cord, în timp ce se afla în escală la Los Angeles. Din cauza stării precare de sănătate, medicul i-a interzis consumul de tutun și alcool, însă depresia de care suferea l-a determinat să nu asculte sfatul acestuia. Odată ajuns în Tahiti împreună cu Claude Lemesle, mama sa, Bea, și cei doi copii, Joe s-a străduit să lase în urmă problemele care l-au marcat.

La 20 august, ora 12.00, în restaurantul „Chez Michel et Eliane”, Joe s-a prăbușit, suferind cel de-al cincilea atac de cord, care i-a fost fatal.

Când veștile despre decesul marelui cântăreț au ajuns în Franța, toate posturile de radio au difuzat melodiile lui, iar discurile sale au dispărut rapid de pe rafturile magazinelor de muzică. Așa cum istoria a consemnat carierele unor vedete celebre precum Edith Piaf, Jacques Brel, Georges Brassens sau Claude François, destinul lui Joe Dassin a reprezentat, la rândul lui, un adevărat fenomen social.