Dacă punem cap la cap informațiile despre dezbaterile desfășurate în spațiul public nu ne va fi dificil să constatăm că în ultima vreme s-au înmulțit considerabil conferințele, simpozioanele, mesele rotunde și alte manifestări de același tip care, în pofida denumirii lor, deseori pompoase, nu fac altceva decât să cantoneze în zona banalităților, a repetărilor și, inevitabil, a redundanțelor care, numai aparent, sunt menite să îndrepte lucrurile în direcții dezirabile.

Nu intenționez să fac procese de intenție, să-mi însușesc – fără probe de necontestat – punctele de vedere potrivit cărora astfel de manifestări publice au scopul de a asigura, direct și indirect, o susținere financiară consistentă a organizatorilor. Elimin, deci, din start, cu desăvârșire, astfel de ipoteze și încadrez această microanaliză exclusiv în spațiul bunelor intenții.

Într-adevăr, avem nevoie de clarificări, ca premise ale unor soluții viabile pentru economia românească, atât cea actuală, cât și cea pe care ne-o dorim în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Or, ce constatăm? Foarte multe reuniuni de genul celor amintite reiau – nici măcar într-un „ambalaj” nou – fie teme răsdezbătute, ceea ce provoacă blocaje intelectuale în lipsa confruntărilor autentice de idei, fie tratează subiecte marginale, cu specializări înguste, ceea ce constituie o altă formă de blocaj.

În ambele situații se observă că accentul se pune pe trecut, dar nu pentru a se extrage învățămintele de rigoare din greșeli care ne-au adus pagube, reculuri („mintea de pe urmă”), ci pentru o inventariere – și aceea nesistematică, incoerentă – a unor rezultate, fie cu semnul plus, fie cu semnul minus. O repetare a statisticilor care se publică de cele mai multe ori la date fixe, într-o viziune coerentă, nu folosește nimănui. Ceea ce lipsește, în foarte mare măsură, este caracterul preventiv al concluziilor care se cer însoțite obligatoriu de soluții.

Sigur, sunt și excepții. Bunăoară, CECCAR și Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR) și-au făcut un obiectiv programatic din a finaliza dezbaterile pe care le organizează prin prezentarea unui set de propuneri, de recomandări care au, de regulă, scopul de a preveni perpetuarea anumitor stări de fapt și de spirit negative, de a atrage atenția asupra riscurilor și provocărilor reale, astfel încât simultan cu tot ceea ce s-a dovedit util, solid, constructiv să se consolideze tocmai pentru a se mări rezistența la șocuri, la amintitele riscuri și provocări. Am în vedere prevenirea dispariției multor locuri de muncă, deteriorării echilibrelor balanțelor comerciale și de plăți, raportului dintre venituri în special salariale și productivitatea muncii, dintre populația activă și cea pasivă, contracției ofertei interne de bunuri și servicii, cu toate consecințele cunoscute în ceea ce privește raporturile dintre exporturi și importuri. Acestea sunt câteva dintre temele fundamentale care se cer examinate nu oricum, ci în maniera enunțată: să acționăm preventiv asupra surselor de riscuri majore pentru economie.

Evident, o temă dureroasă vizează, în continuare, finanțarea economiei reale. În pofida faptului că este dezbătută la multe manifestări publice, chiar și în aceste zile, nu se înregistrează progrese semnificative, fie și numai în plan ideatic, din pricina faptului că „nu se pune degetul pe rană” – ca să folosesc o formulă mai puțin academică – și anume pe cauzele diminuării creditării prin sistemul bancar. Cum principalele nevoi privesc o finanțare cel puțin pe termen mediu (de fapt, este neapărat nevoie de cea pe termen lung), este limpede că numai băncile pot și trebuie să se implice, să dea drumul, cum se spune, la credite în condiții acceptabile din toate punctele de vedere.

Tema este vastă, însă ar fi contraproductiv să se tot arate cu degetul spre bănci și să nu se găsească zone consensuale, respectiv interesul comun de ordin obiectiv, tocmai pentru a se preveni apariția unui cerc vicios, premergător unei alte crize. Firește, sunt necesare abordări de specialitate, evitarea etichetărilor amatoristice, însă învârtitul în cerc (pe care îl constatăm la unele reuniuni publice care acoperă o mare parte a spațiului mediatic) nu este altceva decât un formalism păgubos. Se impune, astfel, o atitudine proactivă, nu prociclică. Este o idee valabilă pentru toate domeniile de activitate, însă, pentru economie, finanțarea sănătoasă, de largă perspectivă, reprezintă echivalentul apei și aerului pentru viața însăși. Nu neg că există mai multe surse de finanțare, dar creditarea bancară a fost, este și – cu siguranță – va fi marea speranță a întreprinzătorilor, de toate categoriile, din toate domeniile. Aici nu este vorba numai despre stări de spirit, ci și despre o necesitate obiectivă. Cu cât va fi conștientizată mai repede de actorii economici, cu atât le va fi de folos în primul rând lor, precum și nouă, celorlalți.