Pe tot parcursul săptămânii trecute s-au desfăşurat, la Bucureşti, manifestări dedicate împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea Muzeului Naţional al Satului, care poartă numele celui care l-a conceput şi i-a conturat, practic, cele dintâi dimensiuni, marele sociolog Dimitrie Gusti. Evident, nu numai „vârsta” venerabilă, o „vârstă rotundă” care fie că priveşte instituţii, fie că vizează semeni de-ai noştri, conferă aniversării despre care relatăm trăsăturile unui autentic eveniment, nu numai pentru bucureşteni, ci pentru toţi trăitorii pe pământul românesc; cred, deci, că n-ar fi greşit să spun că este vorba şi despre un eveniment important pentru ştiinţa sociologică universală.

În fond, ce a dorit Dimitrie Gusti, creator de şcoală într-o disciplină care este consacrată, în principal, relaţiilor sociale? Adică, unor modalităţi de existenţă, oriunde se constituie comunităţi teritoriale, profesionale, culturale etc. A dorit să reconstituie, într-un spaţiu special, realităţi interpretate în urma unor investigaţii ştiinţifice derulate mai bine de 10 ani în nu mai puţin de 660 de localităţi rurale, reprezentative pentru ceea ce Lucian Blaga a definit prin sintagma „veşnicia s-a născut la sat”.

Cum profesioniştii contabili sunt familiarizaţi cu cifrele, nu este dificil de perceput că pe cele 10 hectare ale Muzeului, 123 de complexe de arhitectură populară „strămutate” aici constituie o sursă inegalabilă de informaţii despre evoluţia satului românesc de-a lungul a peste două secole. Cum toate „piesele” Muzeului sunt originale, fiind transferate la Bucureşti cu tot ceea ce s-a găsit autentic în gospodării ţărăneşti, în domeniul tehnicii populare şi artizanatului autentic, lăcaşuri de cult, obiecte de uz curent şi multe altele, se poate vorbi despre reconstituirea „lumii rurale” din ţara noastră cu scopuri multiple, de la turism până la concluzii de natură ştiinţifică sociologico-economică.

Fără îndoială, prima percepţie este cea de ordin estetic, Muzeul constituind o expresie vie a artei populare româneşti în cele mai diferite ipostaze. Nu este deloc întâmplător că arta contemporană se inspiră continuu din tezaurul oferit de satul românesc. De acolo îşi trage seva, acolo îşi află rădăcinile.

Nu este vorba aici, în Muzeu, doar despre mărturii ale frumosului, ca esenţă a artei. Aminteam despre relaţiile sociale. Nu mai puţin importante au fost şi sunt cunoaşterea şi înţelegerea lumii rurale româneşti ca factor esenţial de determinare a identităţii naţionale, dar şi a factorilor care explică decalajele care ne-au despărţit şi, din păcate, ne despart, de statele avansate unde, între altele, urbanizarea mediului rural a constituit şi constituie o dovadă palpabilă a ceea ce înseamnă, cu adevărat, progres economic şi social. Oare nu trebuie să tindem spre un asemenea standard de viaţă? Programele de dezvoltare rurală susţinute şi cu fonduri europene nerambursabile sunt destinate tocmai apropierii lumii satului românesc de nivelul atins – şi la acest capitol – în Occident.

Sunt numai câteva gânduri pe care le sugerează aniversarea Muzeului, manifestările care i-au fost dedicate fiind însoţite şi de un gest, să-i spunem statal, oficial, întru totul firesc: decorarea Muzeului cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer.