Cum, practic, nicio evaluare (judecată de valoare) nu este posibilă fără apelul la comparaţii, ne apare cât se poate de firesc interesul faţă de repere, faţă de termenii de referinţă, mai ales atunci când se efectuează analize economico-financiare.

Începem exemplificările cu un text dintr-un săptămânal din domeniul afacerilor. În editorialul publicaţiei se menţionează că „principalul reper în evaluarea rezultatelor din 2017 la nivelul respectivei companii îl constituie indicatorii de bază în materie de eficienţă”. Formularea este deficitară din mai multe unghiuri de vedere. Pe de-o parte, când ne referim la un „reper”, ştim că este nepotrivit să recurgem la grade de comparaţie (în cazul dat, nu poate fi vorba despre ceva „principal” ori „secundar” când se utilizează substantivul „reper”, adică un termen de comparaţie esenţial). Pe de altă parte, când se iau în considerare mai mulţi indicatori, este contraindicat – atât sub aspect lingvistic, cât şi din punct de vedere logic – să se menţioneze un singur „reper”. Totodată, se cere remarcat că, în materie de „eficienţă”, toţi „indicatorii” sunt „de bază”.

Într-o altă publicaţie print cu profil economic, a apărut o sinteză a unui studiu în care se afirma, între altele: „Identificarea reperelor necesare unei evaluări ştiinţifice a impus autorului să repereze cel mai important punct forte al singurului avantaj competitiv de care dispune firma”. Aici, nu s-a ţinut seama de faptul că „identificarea” şi „reperarea” sunt sinonime, indicând aceeaşi operaţiune. În acelaşi timp, când se face trimitere la un „singur avantaj” (indiferent de natura acestuia) se subînţelege că avem de-a face cu un „punct forte”, după cum acelaşi iz pleonastic defineşte şi sintagma „cel mai important” alăturată unui „singur avantaj”. Culmea ar fi ca „punctul forte” să nu fie… „important”, dacă nu chiar „cel mai important”.

Erori asemănătoare se comit şi când se fac comparaţii între diverşi factori care contribuie la obţinerea anumitor rezultate. Aşa, de exemplu, într-o dezbatere televizată, unul dintre participanţi a spus: „Axându-mă pe reperele la care m-am referit, consider că o focalizare adecvată ne permite să desprindem ceea ce este fundamental şi determinant”. Nu discutăm aici despre stil, ci doar despre proprietatea termenilor. A te „axa” este echivalent cu a te „focaliza”. Aceeaşi idee este reluată prin referirea la „repere” care indică tocmai o anumită „focalizare”, o concentrare pe un anumit fapt. În sfârşit, ceea ce este „determinant” nu poate să fie decât „fundamental”. Dacă participantul la emisiune dorea să pună accentul (adică să se „axeze”) pe ideea de „determinant”, se cuvenea să renunţe la conjuncţia „şi”, prin recursul la banala virgulă, observabilă – şi ea – fie şi numai în exprimările verbale. Cam aşa „vin lucrurile de se leagă”: cuvintele în plus sunt de cele mai multe ori un evident minus în materie de comunicare publică. (T.B.)

(Copyright foto: jirsak / 123RF Stock Photo)