Se spune, pe bună dreptate, că nicio zi nu seamănă una cu alta. Cu toate acestea, nu este dificil de sesizat, din curgerea timpului, că există un liant, o legătură între zilele pe care le trăim, între elementele care compun actualitatea. Chiar dacă, aparent, multe asemenea elemente nu au impact asupra profesiei contabile, nu putem să le eludăm, deoarece – tot ca factor de continuitate – ajung, până la urmă, să ne influențeze, uneori decisiv, existența. Cum nici de această dată nu intenționez să cantonez mult timp în sferele teoriei, supun atenției cititorului reacțiile publice la cel puțin două momente foarte recente, respectiv retragerea ordonanței guvernamentale referitoare la modificarea reglementărilor privind salariile plătite din fonduri publice, mai pe scurt, legea de salarizare a bugetarilor, și adoptarea Legii dării în plată.

Indiferent de priceperea „diplomatică” a unor demnitari de a găsi formule de minimalizare a unor controverse, deocamdată – și cu concursul unor vectori mass-media –, scena publică este dominată de o evidentă stare conflictuală. Ba s-a ajuns ca un membru al Guvernului să afirme că România, chipurile, s-ar afla „în criză”.

Dacă ne vom apleca puțin asupra primului subiect, constatăm, din nou, cât de importantă este abordarea sistemică a oricărei teme de interes major, mai ales atunci când este vorba despre o legislație cu un mare impact asupra surselor de existență ale unui număr semnificativ de concetățeni. Faptul că în materie de salarizare a personalului bugetar s-au adoptat, în ultimii ani, tot felul de modificări și completări normative privind anumite segmente ale bugetarilor și nu s-a abordat global, în ideea unor soluții unitare (nu unice, cum se spune atât de nepotrivit), nu putea să nu aibă efecte negative. Sigur, este prea mult să se afirme, asemenea unui lider sindical, că „avem de-a face cu o situație de haos, din punct de vedere salarial, în sectorul bugetar”, dar – incontestabil – soluțiile parțiale au avut un efect negativ, dezechilibrând întregul sistem.

Nu este cazul să intrăm în detalii, mai ales că lucrurile sunt, cum se spune, fluide, în curs de desfășurare, cu un final încă incert. Tema de fond care a apărut și continuă să fie actuală vizează modul în care au fost și sunt puse în mișcare mecanismele dialogului social. Mă rog, ale dialogului civic, cum i se mai spune în ultima vreme. Chiar dacă dialogul cu sindicatele și cu patronatele are un caracter consultativ, decizia aparținând – în funcție de caz – anumitor organisme ale statului, pentru ca schimbul de păreri să nu fie formal, pur declarativ, se cer luate în considerare toate – repet, toate – opiniile, iar dacă unele sunt de neacceptat, se impune fie recurgerea la compromisuri rezonabile, fie respingerea exclusiv pe baza unor argumente de necombătut. Din păcate, aceste cerințe n-au fost respectate integral.

Nici în privința motivației publice a deciziei Guvernului de a-și retrage propriul act normativ nu este nevoie, cel puțin în acest moment, să intrăm în detalii. Reglementarea salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice, adică din banii contribuabililor, nu poate fi eludată și, deci, discuțiile se cer continuate, însă pe o bază legală, pe o bază morală, evocate nu de autorul acestor însemnări, ci de înseși legile țării.

Și pentru că am pronunțat cuvântul magic LEGE, nu pot să nu amintesc, de asemenea, pe scurt, că după confruntări relativ îndelungate s-a încheiat procesul de reexaminare a Legii dării în plată, președintele României având la dispoziție doar două modalități de acțiune: să promulge legea sau s-o trimită la Curtea Constituțională pentru a se vedea dacă este conformă cu prevederile legii fundamentale a țării. Apare, însă, clar că, odată cu votul din Camera Deputaților, starea conflictuală nu a încetat. Dimpotrivă, după reacțiile consemnate între timp, spiritele s-au inflamat și mai mult. Se găsesc destui, inclusiv din mass-media, să pună „gaz peste foc”. Și în această privință se desprinde destul de clar ideea că nu trebuie, în niciun fel, să se diminueze posibilitatea fiecărui „combatant” de a-și exprima punctele de vedere. Depinde, însă, extrem de mult de cum o face. Pe de o parte, atunci când există, realmente, interese divergente, nu este posibil să se ajungă la soluții fără compromisuri, iar, pe de altă parte, oricât de mult crede cineva în propria dreptate, nu există în lumea civilizată, democratică alt mecanism de reglementare cu putere de lege decât cel parlamentar. Adică ne gândim la unicul organism legiuitor al țării. De acest fapt trebuie să ținem seama cu toții, iar reacțiile față de deciziile forului reprezentativ suprem al poporului român se cuvin să fie, la rândul lor, civilizate, profund democratice.

Momentele evocate ne-au readus în memorie sfatul strămoșilor romani: „Nu căuta gâlceava când o poți evita”. La care aș adăuga proverbul românesc: „Nu te pripi la sfadă ca să nu te căiești la urmă”.