Concentrarea atenției la nivel micro și macroeconomic asupra căilor și mijloacelor de ieșire cât mai grabnică (și cu costuri cât mai mici) din dubla criză cu care ne confruntăm aduce în prim-planul decizional atât evaluarea soluțiilor adoptate până în prezent după aproape un an și jumătate de pandemie, cât și prospectarea tendințelor noi care au șansa de a se afirma în viitorul previzibil.

Din această perspectivă „duală” este relativ lesne de anticipat că nu se va diminua semnificativ presiunea asupra resurselor publice, resurse care au fost direcționate nu numai spre conceperea și desfășurarea acțiunilor medicale directe anti-COVID-19, ci și spre susținerea economiei. Măsurile care au vizat menținerea locurilor de muncă, acordarea de subvenții și granturi, moratoriile privind amânarea unor plăți, inclusiv între furnizori și beneficiari, precum și între firme și bănci, au permis să se diminueze o parte a efectelor negative ale pandemiei și să se evite creșterea exponențială a insolvențelor și, mai grav, a falimentelor. Cu toate acestea, se impune a se lua în considerare, cu maximă seriozitate, existența unor limite a căror depășire duce inevitabil spre o reducere severă a solvabilității și, în consecință, a continuității activităților economico-sociale, inclusiv a procesului investițional. Creșterea gradului de îndatorare a firmelor și, simultan, a statului reprezintă o sursă majoră de riscuri și, implicit, de îngrijorări. În aceste condiții, câștigă teren opiniile potrivit cărora se impune, la toate nivelurile de decizie, o mai bună calibrare a politicilor de alocare și fructificare a resurselor, începând – firește – cu cele umane.

Miezul întregii problematici a perioadei actuale îl constituie, așa cum rezultă și din cele mai recente statistici oficiale, modul în care se îmbină măsurile reactive (la fenomenele și procesele negative din aceste vremuri de pandemie) cu cele proactive (îndreptate spre valorificarea oportunităților generate chiar de situația deosebit de grea în care se află economia la ambele niveluri, micro și macro). Evident, există multe elemente de specificitate în cazul firmelor, al subramurilor și ramurilor economiei, precum și în relațiile dintre aceste structuri. Prin urmare, nu pot fi identificate soluții general valabile.

Se cere, însă, precizat că fiecare factor decident dispune de propria experiență și de experiențe din întregul mediu de afaceri, din economia națională în ansamblul ei, astfel încât se pot emite unele puncte de vedere comune, consonante. Unul dintre acestea vizează faptul că nu se poate acționa eficient doar pe „felii”, ci s-a dovedit că efecte predominant pozitive se înregistrează numai atunci când activitatea este analizată și interpretată ca un tot unitar – de la luarea în considerare a noilor dimensiuni și structuri ale cererii până la alocarea resurselor, de la politicile de personal până la cele financiare, de la regândirea ponderilor diverselor metodologii menite să mențină, să consolideze și să se extindă aria de acțiune pe piețele de profil până la tehnologii, în special a celor proprii procesului de digitalizare.

Desigur, în funcție de condițiile de loc și de timp, au existat (și este firesc să fie așa) diverse priorități, precum și ponderi diferite în structura deciziilor. Cu toate acestea, pot fi identificate elemente similare în ceea ce privește comportamentul decidenților. Avem în vedere, înainte de toate, stările de spirit, maniera în care se gestionează greutățile fără precedent provocate de criză, evaluarea realistă a succeselor și, deopotrivă, a eșecurilor. S-au dovedit benefice îmbinarea cutezanței cu prudența, evitarea exceselor de pesimism și optimism, primordialitatea efortului propriu și absența iluziilor privind sprijinul nelimitat acordat din „afară”, fie că este vorba despre factorii interni, fie despre așteptările legate de factorii externi.

Nu am epuizat, firește, elementele de ordin psihologic, dar ceea ce este esențial a fost – credem – spus: tăria de caracter, competența managerială, ancorarea în realități s-au potențat unele pe celelalte, astfel încât să nu se ajungă la situații-limită, fără ieșire, să se mențină afacerea, starea generală a economiei „pe linia de plutire”, cu „cap-compas” spre liman, respectiv spre o certă relansare, o revenire, în timp cât mai scurt, la normal și, mai ales, o adaptare adecvată la ceea ce se numește noua normalitate caracteristică perioadei post-criză.

(Copyright foto: 123RF Stock Photo)