Între atâtea controverse pe cele mai diverse teme, definirea Olimpiadei de la Rio drept un eveniment planetar nu provoacă nicio obiecție. Dincolo, însă, de respectiva definiție, în ceea ce privește prestația delegației României, controversele nu numai că au început chiar din primele zile ale marii competiții internaționale, ci continuă, se amplifică, se acutizează.

Este prea devreme pentru un bilanț, pentru o analiză cuprinzătoare. Acum, factorul emoțional este atât de puternic încât face aproape imposibilă o abordare serioasă, profesionistă, inspirată, poate, de modelul contabil clasic, potrivit contului de profit și pierdere. Totuși, ne aflăm cu toții, cetățenii acestei țări, în situația de a avea prea puține satisfacții de pe urma derulării majorității probelor înscrise în programul Olimpiadei (mă refer la numărul de medalii net inferior celui înscris în obiectivele declarate de oficialii români), iar dezamăgirile sunt mult prea numeroase pentru a nu consemna, la nivel național, o stare de spirit potențial dăunătoare însuși sportului românesc de performanță.

Pentru cei care au urmărit și urmăresc declarațiile oficialilor din domeniu a fost foarte dureros să audă de la un conducător al Comitetului Olimpic și Sportiv Român (COSR) că „nu mai avem valoare” în materie de sport. Cred că această afirmație trebuie comentată măcar dintr-o perspectivă familiară profesioniștilor contabili, cea a VALORII. În sport – ca în oricare domeniu de activitate utilă – valoarea rezultă din ceea ce sportivul are ca zestre naturală, nu în ultimul rând, dotare fizică, talent, dar performanțele sunt, totdeauna, rezultanta unor investiții specifice concentrate pe antrenamente, cu tot ceea ce presupun acestea. Așa ajungem, din aproape în aproape, la valoarea adăugată de mai toți factorii pe care îi regăsim în activitățile economico-sociale, bineînțeles, cu specificitățile impuse tocmai de natura sportului. Or, ceea ce se cere analizat este cum, în ce proporții și cu ce conținut au mers la Rio sportivii români cu valoarea adăugată în ei înșiși.

Nu este locul, aici, pentru detalieri; au obligația să recurgă la ele cei responsabili pentru rezultatele slabe de la Olimpiada 2016. Noi, în calitate de plătitori de taxe și impozite, de cetățeni care aleg structurile decizionale la nivel național și local, suntem interesați, fie și numai emoțional, cu firescul sentiment al patriotismului, ca lucrurile să nu fie lăsate, ca de obicei, fără soluții, fără măsuri.

În legătură cu cele spuse până acum, nu pot să nu semnalez ideea inspirată a unui cotidian central, care a publicat un articol al lui Corneliu Coposu apărut în urmă cu 80 de ani, articol referitor la extrem de dezamăgitoarea participare românească la Olimpiada de la Berlin (1936). Este izbitoare asemănarea cu situația de la Rio, în 2016. În calitatea sa de ziarist, dar și de sportiv, tânărul de atunci Corneliu Coposu afirma că se impunea „revizuirea radicală a regimului vieții noastre sportive”, pledând pentru o politică responsabilă în domeniu. Desigur, în cei 80 de ani care au trecut de atunci, România a obținut, de mai multe ori, succese remarcabile la olimpiade, dar practicile reprobabile s-au perpetuat în timp, iar raportul între profit și pierdere s-a modificat chiar dramatic. Totdeauna a existat speranța – nu de puține ori îndreptățită – că ne vom trezi. Se va întâmpla așa oare – și în domeniul sportului – după rezultatele de la Rio?