Termeni-cheie: reevaluarea imobilizărilor, norme contabile, opțiuni privind reevaluarea, rezervă din reevaluare, firme românești cotate

Clasificare JEL: M41, O16

Introducere

Evoluția prețurilor în România și lipsa unei contabilități de inflație au făcut ca firmele românești să opteze deseori pentru reevaluarea imobilizărilor corporale (știm că, în conformitate cu regulile contabile naționale de până acum, imobilizările corporale reprezintă singura categorie de imobilizări cărora li se poate aplica acest model al valorii juste). Literatura contabilă (cărți, articole, studii) a tratat pe larg problema reevaluării imobilizărilor corporale (câteva exemple: CECCAR, 2015; Horomnea et al., 2015; Toma, 2016; Rapcencu, 2012; Istrate, 2009), așa că nu ne propunem să reluăm regulile de bază de respectat în acest demers. Ne vom limita la câteva comentarii cu privire la modul de contabilizare a reevaluării/deprecierii imobilizărilor corporale în conformitate cu Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, cu modificările și completările ulterioare, la care vom adăuga câteva observații empirice cu privire la comportamentul firmelor românești cotate la Bursa de Valori București (BVB ) în ceea ce privește utilizarea acestui tratament contabil pentru imobilizări.

1. Observații empirice privind folosirea reevaluării de către firmele românești cotate

La Bursa de Valori București sunt în prezent două componente pe care se cotează societățile pe acțiuni: piața reglementată (cu două segmente: Premium și Standard) și AeRo. Firmele cotate pe piața reglementată aplică IFRS în contabilitatea individuală începând cu anul 2012, în timp ce firmele de pe AeRo se limitează la aplicarea normelor contabile românești (NR). Fiind cotate, firmele de la BVB au obligații de transparență financiară în sensul publicării cel puțin a situațiilor financiare. Societățile de pe piața reglementată sunt mult mai grijulii cu componența raportărilor (conținut, structură, formă), în timp ce multe dintre firmele de pe AeRo se mulțumesc să publice un set minim de informații financiare, adică bilanțul, contul de profit și pierdere și datele informative, impuse de Ministerul Finanțelor Publice.

Din situațiile financiare ale acestor firme (găsite pe site-urile lor, pe site-urile BVB sau ale unor intermediari financiari) am extras informații privind opțiunea pentru reevaluarea unor categorii de imobilizări, prezența rezervei din reevaluare în bilanț, precum și ponderea ei în capitalurile proprii. O centralizare a acestor date se găsește în Tabelul 1. Pentru piața reglementată avem date valabile începând cu anul 2006 (odată cu aplicarea Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1.752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene), în timp ce pentru AeRo nu am obținut date satisfăcătoare decât începând cu anul 2010.

Ponderea rezervei din reevaluare s-a calculat prin raportarea rezervei la totalul capitalurilor proprii pozitive. În cazul capitalurilor proprii negative, numitorul a fost pus în modul, pentru a nu pierde, prin compensare, prea multă informație. Pentru a evita efectele valorilor extreme (outliers), le-am adus pe acestea la nivelul percentilelor 5, respectiv 95. Au fost ajustate astfel îndeosebi câteva zeci de observații (mai precis 37 pentru piața reglementată și 70 pentru AeRo) pentru care rezerva din reevaluare depășea (cu mult) capitalurile proprii, ceea ce înseamnă că în lipsa acesteia capitalurile proprii declarate ar fi fost negative.

Datele pe care le-am centralizat în Tabelul 1 s-ar putea să nu fie complete, pentru că nu am reținut decât observațiile în care se declară explicit rezerva din reevaluare în bilanț sau, pentru unele firme care aplică IFRS, în situația variației capitalurilor proprii. În acest fel este posibil să fi omis situațiile în care firma face reevaluare, dar aceasta a condus la epuizarea soldului contului 105 „Rezerve din reevaluare”. Pe de altă parte, am căutat secțiunea din situațiile financiare referitoare la politicile contabile aplicate pentru a vedea politica declarată. Pe ansamblu însă, această din urmă informație s-ar putea să nu fie raportată complet de firme (îndeosebi de cele de pe AeRo) și am ignorat-o, pentru a nu ajunge la concluzii eronate. De exemplu, apar firme care declară că folosesc doar modelul costului, dar au în bilanț rezerve din reevaluare. De altfel, multe dintre rapoartele financiare (îndeosebi de pe AeRo) sunt întocmite cam repede, prin copierea textului din anii precedenți, astfel încât găsim, de exemplu, în 2015 firme care declară că aplică OMFP nr. 3.055/2009 sau chiar OMFP nr. 1.752/2005.

În ceea ce privește cifrele din Tabelul 1, observăm că, în cazul aplicării normelor contabile românești, indiferent de segmentul de piață financiară, ponderea firmelor care declară rezerve din reevaluare este cu 10-20% mai mare decât ponderea celor care aplică modelul valorii juste din IFRS. Se pare că trecerea la IFRS din anul 2012 a condus la o scădere a folosirii reevaluării imobilizărilor de către firmele românești cotate pe piața reglementată, deși ponderea lor rămâne foarte importantă (peste 70-75%).

Din datele ajustate privind ponderea rezervei din reevaluare în totalul capitalurilor proprii, observăm că această opțiune nu este numai una care să asigure o mai bună informare a terților privind imobilizările și valoarea lor de bilanț, ci și una prin care firmele își măresc semnificativ capitalurile proprii, cu toate consecințele (îndeosebi favorabile) asupra unor indicatori financiari. Totuși, un analist prudent ar trebui să calculeze indicatorii și prin scăderea din capitaluri a rezervei din reevaluare – s-ar putea ca ceea ce rezultă să ajute mai bine în luarea deciziilor.

2. Conturi folosite pentru contabilizarea rezultatelor reevaluării/deprecierii

După modelul introdus prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.286/2012 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Standardele internaționale de raportare financiară, aplicabile societăților comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, OMFP nr. 1.802/2014 adaugă în lista conturilor și două poziții noi referitoare la reevaluare, respectiv 655 „Cheltuieli din reevaluarea imobilizărilor corporale” și 755 „Venituri din reevaluarea imobilizărilor corporale”. Aceste conturi nu se utilizează decât în situația în care firma a optat explicit pentru reevaluarea uneia sau mai multor categorii de imobilizări corporale. Dacă apar deprecieri, respectiv reluări ale deprecierilor la imobilizări care nu se reevaluează, atunci conturile folosite rămân aceleași ca în OMFP nr. 3.055/2009: 6813 „Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea imobilizărilor” și 7813 „Venituri din ajustări pentru deprecierea imobilizărilor”. De fapt, folosirea unui set de conturi sau a celuilalt are implicații și asupra valorii de înregistrare a imobilizării corporale reevaluate. În Tabelul 2 am sistematizat aceste consecințe.

Știm că norma contabilă ne obligă la efectuarea reevaluărilor „cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să nu difere substanțial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă la data bilanțului”. Aceasta înseamnă că opțiunea pentru reevaluare ne obligă, de fapt, la verificarea sistematică a evoluției valorii juste în raport cu valoarea contabilă netă și a contabilizării reevaluării ori de câte ori diferențele dintre cele două valori sunt semnificative. Putem presupune că, din cauza costurilor pe care le implică, acest aspect al reevaluării este mai puțin luat în considerare de către firmele românești, care reevaluează adeseori o dată la trei ani.

3. Opțiuni contabile în contabilizarea reevaluărilor

În Tabelul 3 enumerăm câteva avantaje/dezavantaje ale alegerilor permise de normele contabile românești în ceea ce privește reevaluarea. Având în vedere detaliile din acest tabel, optăm pentru reevaluarea cu anularea amortizării cumulate și cu disponibilizarea rezervei din reevaluare pe măsura amortizării imobilizării.

4. Implicații fiscale ale reevaluării imobilizărilor

Creșterea semnificativă a prețurilor în perioada de hiperinflație din România (până la închiderea lui 2003, după datele BNR), precum și evoluția spectaculoasă a prețurilor la imobiliare de până în 2009 au condus la actualizări importante ale valorilor unor active imobilizate corporale – îndeosebi clădiri și terenuri – în perioadele respective (Istrate, 2000; Istrate, 2009). Opțiunea pentru reevaluare a devenit liberă din anul 2000 (Hotărârea Guvernului nr. 403/2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe), până atunci fiind necesară existența unui act normativ specific care să permită fiecare reevaluare. Argumentele invocate de firmele care optau pentru reevaluare se înscriau îndeosebi pe linia unei mai bune informări prin cifrele contabile, dar aveau și aspecte de natură financiară ori fiscală. Astfel, într-o perioadă de decapitalizare a firmelor românești prin inflația mare, constatată până în anul 2003, reevaluarea contribuia la o anumită creștere a capitalurilor proprii și deci la un bilanț mai atrăgător în relația cu terții (finanțatori, stat, public).

De asemenea, argumentul fiscal a devenit decisiv, la un moment dat, pentru opțiunea de reevaluare a clădirilor. Știm că baza de impozitare pentru impozitul pe clădiri era valoarea de înregistrare în contabilitate a clădirilor. Astfel, în perioada de creștere semnificativă a prețurilor la imobiliare (până în 2009-2010), statul a înțeles să beneficieze și el de această situație și a introdus în legislația fiscală – partea de impozite locale – reguli speciale pentru impozitul pe clădiri. Cotele de impozitare pentru clădirile nereevaluate erau mai mari decât cotele standard: inițial, între 3 și 5% (Ordonanța Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele și taxele locale, abrogată – pentru clădirile nereevaluate după 1998), pentru ca ulterior să ajungă între 10 și 20% (pentru clădirile nereevaluate în ultimii trei ani), ba chiar între 20 și 40% (pentru clădirile nereevaluate în ultimii cinci ani). Această precizare a legii fiscale a reprezentat un stimulent hotărâtor pentru reevaluarea clădirilor de regulă o dată la trei ani. De altfel, găsim această periodicitate în notele la situațiile financiare ale multor societăți cotate la bursă.

Reevaluarea pe motive de impozit pe clădiri rămâne o opțiune interesantă și în condițiile aplicării noului Cod fiscal (Legea nr. 227/2015): cota de impozitare pentru clădirile nereevaluate aflate în proprietatea persoanelor juridice este de 5%, față de procentul standard, cuprins între 0,2 și 1,3%, deși această reevaluare în scopul calculului impozitului pe clădiri nu mai este conectată cu reevaluarea contabilă. Având în vedere această deconectare, putem să ne așteptăm ca unele firme să renunțe la reevaluarea contabilă a clădirilor, mai ales în condițiile în care Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 4.160/2015 privind modificarea și completarea unor reglementări contabile modifică OMFP nr. 1.802/2014 în sensul simplificării contabilizării renunțării la reevaluare.

Dacă ne referim la impozitul pe profit, în general, reevaluarea contabilă pozitivă (cea de pe urma căreia rămâne sold în contul 105 „Rezerve din reevaluare”) a fost și este recunoscută fiscal (cu condiția efectuării ei în conformitate cu legea), în sensul că sporul de cheltuială cu amortizarea se recunoaște ca deductibil. Totuși, începând cu luna mai 2009, această recunoaștere fiscală a reevaluării este anulată de impozitarea obligatorie a rezervei din reevaluare, pe măsura amortizării imobilizării reevaluate. Reevaluările negative (deprecierile) nu sunt recunoscute fiscal, adică nicio cheltuială cu deprecierea imobilizărilor constatată în conturile 655 „Cheltuieli din reevaluarea imobilizărilor corporale” sau 6813 „Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea imobilizărilor” nu este deductibilă. În aceste condiții, după contabilizarea pe cheltuieli a unei deprecieri, valoarea contabilă va diferi de valoarea fiscală, aceasta din urmă fiind de regulă la nivelul valorii contabile nete stabilite pe baza valorii de intrare, adică a valorii contabile nete la care s-ar fi ajuns dacă nu se făcea nicio reevaluare.

5. Repere privind calculul și interpretarea unor valori specifice imobilizărilor reevaluate

Norma contabilă ne obligă ca pentru imobilizările reevaluate să recalculăm amortizarea, începând cu exercițiul următor celui în care a avut loc reevaluarea: „regulile privind amortizarea se vor aplica activului având în vedere valoarea acestuia, determinată în urma reevaluării”.

Din punctul de vedere al reflectărilor contabile și al urmăririi sumelor de contabilizat ca diferențe din reevaluare pozitive sau negative, este util să ținem cont de evoluția valorii nete a imobilizării respective, valoare netă stabilită pe baza valorii de intrare și a regimului de amortizare ales, în condițiile în care nu s-ar fi operat nicio reevaluare (apreciere sau depreciere). Comparând această valoare contabilă netă teoretică cu valoarea justă, aflăm ușor diferența netă din reevaluare la care se ajunge la fiecare închidere – de altfel, această diferență trebuie să apară în note, conform pct. 116 din OMFP nr. 1.802/2014. Cel mai simplu este ca la fișa mijlocului fix – ca document în care se prezintă toate detaliile, inclusiv valorile, privind fiecare obiect de evidență în parte– să se atașeze un tabel cu calculul valorii contabile nete teoretice, față în față cu valoarea justă și, prin compararea celor două, să apară diferența de reevaluare netă, pozitivă sau negativă.

În cazul reevaluărilor pozitive care nu urmează unei deprecieri, contabilizarea este simplă și exemple de acest tip se pot găsi în numeroase lucrări de contabilitate financiară. Dacă în urma reevaluării avem de contabilizat o depreciere, primul lucru de verificat este existența unui sold în contul 105 „Rezerve din reevaluare”. Deprecierea se impută în primul rând soldului respectiv și, dacă acesta nu este suficient, intră în funcțiune contul 655 „Cheltuieli din reevaluarea imobilizărilor corporale”. Dacă evoluția ulterioară a valorii juste conduce din nou la o apreciere a imobilizării, atunci este necesar să contabilizăm diferența, mai întâi la venituri, după care, dacă este cazul, trecem din nou la creditarea contului 105. În această situație avem de calculat suma de trecut la venituri. Dacă imobilizarea reevaluată nu este amortizabilă, atunci venitul maxim va fi egal cu cheltuiala anterioară cu deprecierea. Dacă, dimpotrivă, imobilizarea pentru care constatăm o astfel de apreciere este amortizabilă, suma de trecut la venituri nu are cum să fie egală cu cheltuiala anterioară cu deprecierea și sunt necesare calcule suplimentare pentru identificarea sumelor de trecut în conturi. Chiar dacă OMFP nr. 1.802/2014 nu prevede nimic explicit în acest sens, putem invoca regula din IAS 36 Deprecierea activelor (pct. 118) potrivit căreia „orice creștere a valorii contabile a unui activ (…) peste valoarea contabilă (netă de amortizare) determinată dacă nicio pierdere din depreciere nu a fost recunoscută în anii anteriori reprezintă o reevaluare” (IASB, 2015).

6. Renunțarea la reevaluare, adică revenirea la modelul costului

Trecerea de la modelul costului la modelul valorii juste și invers reprezintă o schimbare de politică contabilă, pentru care OMFP nr. 1.802/2014 stabilește reguli generale compatibile cu normele internaționale. Totuși, OMFP nr. 4.160/2015 privind modificarea și completarea unor reglementări contabile stabilește că în cazul renunțării la reevaluare și revenirii la modelul costului se face o excepție de la regulile generale de contabilizare a schimbării de metodă, aplicându-se reguli specifice. Acestea din urmă simplifică în mod foarte oportun evidențele și raportările contabile.

1. În cazul opțiunii pentru transferul eșalonat de la 105 la 1175, singura operațiune de contabilizat este închiderea contului 105, în corespondență cu contul de imobilizări implicat.
2. În cazul opțiunii pentru transferul de la 105 la 1175 la scoaterea din funcțiune, înainte de scăderea contului de imobilizări, este necesar să se transfere de la 105 la 1175 „rezerva corespunzătoare sumelor amortizate din valoarea imobilizării”.

Prima versiune este simplă și extrem de ușor de aplicat. În al doilea caz, se pune problema identificării rezervei corespunzătoare sumelor amortizate din valoarea imobilizării. Despre ce este vorba? O soluție ar fi să reconstituim suma care s-ar fi transferat eșalonat de la 105 la 1175 pe măsura amortizării activului imobilizat. Lucrurile pot deveni complicate dacă luăm în considerare o succesiune de valori juste care se schimbă de la an la an și care au condus fie la aprecieri, fie la deprecieri. Din fericire, OMFP nr. 4.160/2015 prevede ca „aplicarea acestei opțiuni să nu conducă la subevaluarea activelor respective, față de valoarea care ar fi fost recunoscută în bilanț dacă acele imobilizări corporale nu ar fi fost reevaluate”. Practic, această precizare ne trimite la valoarea contabilă netă teoretică, pe care am invocat-o în paragraful anterior, adică la valoarea contabilă netă la care s-ar fi ajuns dacă nu avea loc niciun fel de reevaluare/depreciere.

Va urma...

1. Horomnea, E., Budugan, D., Georgescu, I., Istrate, C., Păvăloaia, L., Rusu, A. (2015), Introducere în contabilitate. Concepte și aplicații, ediția a IV-a, Editura TipoMoldova, Iași.
2. Istrate, C. (2000), Fiscalitate și contabilitate în cadrul firmei, Editura Polirom, Iași.
3. Istrate, C. (2005), Câteva elemente privind deprecierea activelor, Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr. 4, pp. 30-33.
4. Istrate, C. (2009), Implicații contabile și fiscale actuale în reevaluarea imobilizărilor corporale, Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr. 6, 7 și 8, pp. 59-63, 64-68, 62-68.
5. Rapcencu, C. (2012), Contabilitatea și fiscalitatea imobilizărilor corporale. De la A la Z. Spețe practice și exemple rezolvate, Editura CECCAR, București.
6. Toma, C. (2016), Contabilitate financiară, ediția a II-a, TipoMoldova, Iași.
7. CECCAR (2015), Ghid practic de aplicare a Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate aprobate prin OMFP nr. 1.802/2014, Editura CECCAR, București.
8. IASB (2015), Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS). Norme oficiale emise la 1 ianuarie 2015, traducere, Editura CECCAR, București.