Cu siguranță, puțini cântăreți de muzică pop au avut parte de atât de multe aprecieri precum Pérez Prado. Când a fost numit „Regele Mambo”, la începutul anilor ’50, nimeni nu mai revendicase un asemenea rang „dinastic”. Era considerat, unanim, exponentul cel mai autorizat, cel mai calificat al stilului muzical afro-cuban care, pur și simplu, a cucerit lumea.

Marele artist, după părerea multora un adevărat gigant, era mic de statură. Poate că și acest contrast a sporit interesul față de valoarea sa artistică. O valoare care s-a întregit încă de timpuriu. Cel care s-a născut la 11 decembrie 1916, la Matanzas, Cuba, pe numele lui Dámaso Pérez Prado, a avut șansa – deși familia sa avea o condiție materială modestă (tatăl, distribuitor de ziare, și mama profesoară) – de a studia pianul, în copilărie, cu Rafael Somavilla la școala primară din localitatea natală. Adolescent fiind, a cântat la orgă și pian în cluburi locale. La 26 de ani s-a mutat în capitala țării, Havana. Aici a început să cânte la pian împreună cu Orquesta del Cabaret Pennsylvania de la Playa de Mariano, după care a făcut parte dintr-o trupă cu care a ținut capul de afiș la Cabaret Kursaal. Între 1942 și 1943 a colaborat și cu Orchesta Cubaney, iar după aceea cu Orchesta Paulina Alvarez. Erau formații artistice de renume nu numai în Cuba, ci și în alte țări latino-americane, precum și în SUA. În aceeași perioadă a început să colaboreze cu Gapar Roca de la Peer, unele dintre cântecele lor fiind interpretate și de Orquesta Casino de la Playa, cea mai cunoscută trupă a Cubei la vremea respectivă. Cascarita, vocalistul trupei, a apreciat melodiile și l-a angajat pe Prado în calitate de pianist al formației.

Pérez Prado în timp ce dirija, la repetiții, în anii ’50

Anul 1943 a marcat momente esențiale în cariera lui Pérez Prado. Atunci a luat „naștere” concepția lui despre ritmul mambo. A declarat ulterior că patru, cinci și uneori chiar șase muzicieni cântau ore în șir împreună la chitara cubaneză tres, iar rezultatul, respectiv ritmul încrucișat, l-a inspirat. Compozitorul de jazz și criticul Ralph J. Gleason a declarat că Pérez i-a spus despre mambo că este o combinație între ritmul afro-cuban și swingul american. „Eu sunt un colecționar al zgomotelor, al sunetelor elementare precum cântul pescărușilor, vuietul vântului printre copaci, al suflului oamenilor în timp ce muncesc din greu în turnătorii. Mambo este un pas înapoi spre natură, prin intermediul ritmului care este bazat pe asemenea sunete și pe plăcerile simple ale vieții”, declara Pérez.

Cuvântul „mambo” vine din dialectul Ñañigo, vorbit numai în Cuba. Apare în fraza „abrecuto y guiri mambo” („deschide ochii și ascultă”), rostită la deschiderea concursurilor muzicale cubaneze. În limba Bantu din vestul Africii, mambo înseamnă „conversație cu zeii”, iar în haitiană, o Mambo este o preoteasă voodoo.

Mambo, așa cum îl cunoaștem astăzi, este de fapt un ritm care poate fi lent sau rapid. Aproape orice melodie standard poate fi setată pe acest tempo. Saxofonul este, de regulă, cel care dă ritmul, iar fanfara îl urmează. Deși Prado a fost recunoscut drept artistul care a ridicat la superlativ genul mambo, începuturile acestuia sunt atribuite altor doi cubanezi, Arsenio Rodriguez și Orestes López.

Pérez Prado, celebrul dirijor de orchestră, împreună cu un set de tobe banjo, fotografie promoțională din 1955

În 1947, Prado părăsește Cuba din motive necunoscute. În biografia sa nepublicată, Michael Mcdonald-Ross îl citează pe Rosendo Ruiz Quevedo, care afirma că încorporarea elementelor de jazz nord-american în stilul mambo a fost foarte prost văzută de alți membri ai industriei muzicale cubaneze. În special a fost deranjat Fernando Castro, reprezentantul Southern Music Publishing Company and Peer International, companie care deținea monopolul drepturilor de autor muzicale pe piața din Cuba.

Mcdonald-Ross scria: „Castro l-a denunțat pe Prado declarând că strică muzica cubaneză combinând-o cu elemente de jazz. În consecință, Prado nu a mai avut contracte în Cuba. A părăsit țara natală și avea să se stabilească în Mexic”. În continuare, a susținut turnee în Buenos Aires (Argentina), în Mexic, Panama, Puerto Rico și Venezuela. Mcdonald-Ross a numit aceste turnee „lipsite de recompense”, însă alte surse au susținut că Prado a reușit să cucerească audiența adolescentină, provocând ambuteiaje și mici revolte, făcând furori peste tot unde cânta.

Pérez Prado, în costumație de scenă, într-o fotografie promoțională din anii ’50

În 1948, Prado se stabilește în Mexico City, o destinație tradițională a expatriaților cubanezi. Acolo și-a format propria trupă și a devenit unul dintre cântăreții de bază ai localului de lux Club 1-2-3. Aici și-a dobândit faima de „Glenn Miller al Mexicului”. Doi ani mai târziu, în timpul primului său turneu în Statele Unite, avea să fie „rebotezat” „Stan Kenton al Mexicului”. A devenit apoi foarte popular în lumea filmului mexican, în calitate de regizor muzical. I s-au încredințat chiar și roluri în câteva pelicule.

Între 1947 și 1949, Prado a înregistrat 24 de cântece împreună cu vocalistul Benny Moré, sosit din Cuba cu trupa Trio Matamoros. După ce membrii formației s-au întors acasă, Moré a rămas în Mexico City pentru a cânta cu orchestra lui Prado.

Succesul a fost remarcabil, astfel încât, în 1949, Prado a semnat un contract cu RCA Victor, care i-a distribuit melodiile pe plan internațional. Piesele Qué rico el mambo și Mambo No. 5, înregistrate la 12 decembrie 1949, au luat cu asalt America de Nord și America de Sud, generând ceea ce s-a numit „nebunia mambo”.

Coperta vinil Mambo N. 5

Pentru a releva dimensiunile succesului, menționăm că Mambo No. 5 a revenit în centrul atenției publicului în 1999, fiind reinterpretată de artistul german Lou Bega pe albumul său de debut, A Little Bit of Mambo. A avut un succes răsunător, atestat de vânzarea a milioane de exemplare la nivel mondial. A fost cel mai bine vândut single al anului în Australia, unde a rămas pe locul 1 în topuri pentru opt săptămâni consecutiv. A deținut și un record ocupând locul 1 timp de 20 de săptămâni consecutiv în Franța.

Inițial, single-urile lui Prado s-au difuzat în New York și în California doar pe posturile de radio latino, dar în scurt timp au putut fi auzite pe numeroase posturi de muzică pop. Ceea ce, însă, a declanșat un adevărat fenomen de masă a fost dansul care însoțea ritmul mambo. A avut un atât de mare succes încât 1954 a fost numit „Anul Mambo”, iar mulți cântăreți faimoși au început să profite de pe urma fenomenului. Cei mai notabili au fost Perry Como, cu piesa Papa Loves Mambo, și Rosemary Clooney, cu melodia celebră Mambo Italiano. Chiar și „crooner-ul” Vaughn Monroe a avut parte de un mare succes cu melodia sa, They Were Doin’ the Mambo.

Liderul de trupă și comicul Spike Jones împreună cu Dámaso Pérez Prado

Deși Prado a înregistrat și a susținut turnee într-o atmosferă entuziastă, primul său hit number one l-a înregistrat în anul 1955, cu melodia Cherry Pink and Apple Blossom White. A rămas în topurile americane de pop 26 de săptămâni, în zece dintre acestea ocupând primul loc. S-a bucurat de succes atât în Europa, cât și Japonia. Melodia nu era însă o piesă originală Prado; în Franța era cunoscută încă din 1950, sub titlul Cerisier rose et pommier blanc. În mod ironic pentru „Regele Mambo”, cel mai popular single al său a fost, de fapt, o melodie cha-cha-cha. Jane Russell a dansat pe această piesă în filmul Underwater!, unde apărea și Prado interpretându-se pe sine.

Melodia conținea un solo spectaculos de trompetă al lui Billy Regis. Conform unor relatări, în timp ce Regis primea aplauze pentru solourile sale, Prado obișnuia să stea în fața lui, prefăcându-se că el cântă la trompetă.

Prado era, de asemenea, faimos pentru sunetul „ugh!”, care-i însoțea melodiile. După afirmațiile lui Wylie Watson, „el exclama, de fapt, «dilo!», un cuvânt în limba spaniolă care înseamnă «spune-o»”. Mai târziu, în timpul concertelor, Prado arunca piciorul în sus, gest care, ulterior, s-a transformat într-o săritură. Apoi începea să strige „Dilo!” sărind în același timp, ceea ce șoca audiența de la vremea respectivă.

În 1956, Prado și-a dat în judecată fratele mai mic, Pantaleón, pretinzând 500.000 dolari, pe motiv că acesta îl imita. În cultura spaniolă este tradițional ca părinții să le dea copiilor ambele lor nume de familie. În cazul de față, numele fraților erau Dámaso Pérez Prado și Pantaleón Pérez Prado, Pérez fiind numele de familie al tatălui, iar Prado, al mamei. Compania RCA a inscripționat pe înregistrările lui Dámaso, D. Pérez Prado, dar în momentul în care albumele sale au început să apară pe piața din Statele Unite, casa de discuri a scurtat numele, devenind cel pe care îl cunoaștem astăzi. În 1955, Prado a renunțat la primul său nume și l-a schimbat oficial în Pérez Prado.

Pérez Prado cântând la banjo, în anii ’50

În aceeași perioadă, Pantaleón, care cânta la bas în propria trupă, a apărut la Alhambra Theatre în Paris sub numele de „Pérez Prado, King of the Mambo”. Pantaleón a primit apoi ordin judecătoresc pentru a fi împiedicat să mai susțină concerte pozând în fratele său. „Ostilitățile” au reînceput în momentul în care un vizitator parizian la Hollywood a sunat la Palladium, unde Pérez cânta la vremea respectivă, și a susținut că ei prezintă „un impostor”, întrucât a dansat pe muzica adevăratului Prado (de fapt, Pantaleón), în urmă cu câteva săptămâni, la Deauville în Paris. Procesul care a urmat a fost pierdut de Pantaleón, însă, după moartea sa, a avut parte de o mică „răzbunare”. Atunci, în 1983, foarte multe publicații au titrat „Mambo King Dies în Milan” („Regele Mambo a murit la Milano”), determinându-i pe numeroși oameni să creadă că Dámaso a fost cel care a decedat.

Începând cu anul 1954, Prado a înțeles că nicio „modă” nu durează la nesfârșit și a introdus două dansuri noi, suby și pau-pau. Primul era o variantă accelerată a mamboului, iar celălalt, o versiune mai lentă. Niciunul dintre ele nu a atras însă atenția publicului. În 1955 a încercat din nou, fără succes, să contreze dansul cha-cha-cha cu la culeta.

În 1958 a înregistrat ultimul său hit, Patricia, care a ocupat locul 1 pentru o săptămână în topurile americane și a rămas în topuri pentru 21 de săptămâni. Melodia a fost, de asemenea, folosită de Nino Rota ca temă muzicală în filmul lui Federico Fellini din 1960, La Dolce Vita.

Casa de discuri RCA a continuat să-l susțină pe parcursul anilor ’60, dar nu a mai atins niciodată culmile succesului din trecut. Ritmurile noi precum pachanga sau boogaloo au atras atenția publicului, dar înregistrările lui Prado s-au bucurat de succes din ce în ce mai puțin.

Ultima sa apariție pe scenă, în Statele Unite, a avut loc la Hollywood Palladium la 12 septembrie 1987, unde a cântat cu casa închisă. Acesta avea să fie și anul ultimei sale înregistrări. Problemele de sănătate s-au accentuat în următorii doi ani. A murit în Mexico City, la 14 septembrie 1989, la vârsta de 72 de ani.