Termeni-cheie: patrimoniu de afectațiune, patrimoniu profesional individual, Codul civil, patrimoniu, profesionist, întreprindere, persoană fizică autorizată

Clasificare JEL: K15

➔ Scurtă analiză a teoriilor privind patrimoniul de afectaţiune

În ceea ce privește reglementarea instituției patrimoniului de afectațiune, Codul civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011, în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011) se înscrie în aceeași linie stabilită de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu modificările şi completările ulterioare, care definește, pentru prima dată, patrimoniul de afectațiune. Astfel, la art. 31-33 din cod sunt reglementate noțiunea de patrimoniu profesional individual și teoria transferurilor intrapatrimoniale.

Această abordare novatoare a generat în doctrină o veritabilă polemică privind identificarea celei mai adecvate teorii cu privire la patrimoniu, aptă să explice cât mai bine natura și funcțiile instituției patrimoniului de afectațiune și implicit pe cele ale patrimoniului profesional individual, dar și raportul dintre cele două tipuri de patrimoniu.

O primă teorie care a conturat noțiunea de patrimoniu și care s-a impus, fiind consacrată prin Codul civil napoleonian, are în centrul său personalitatea juridică a titularului său. Pornind de aici, patrimoniul este considerat o „emanație a personalității și expresia forței juridice cu care o persoană este învestită”, rezultând că doar persoanele fizice și juridice au patrimoniu și că orice persoană are un singur patrimoniu (de unde decurge caracterul unitar și indivizibil al acestuia) (Aubry & Rau, 1873, p. 231). Această teorie s-a regăsit și în reglementarea vechiului Cod civil român, fiind îmbrățișată de majoritatea juriștilor din țară.

Sistemele de drept în care s-a optat pentru o reglementare unitară a dreptului privat – dreptul italian, elvețian etc. (de altfel, nici dreptul anglo-american nu admite teoria patrimoniului indisolubil legat de persoana titularului său), dar și dreptul german – au abandonat această teorie a unicității și indivizibilității patrimoniului și au dezvoltat o nouă concepție, cea a patrimoniului de afectațiune, sau a patrimoniului-scop. Teoria patrimoniului-scop, elaborată de doctrina juridică germană (promotori marcanți fiind Brindz și Bekker) și preluată de doctrina franceză (de Fr. Gény) (Gény, 1919), pornește de la ideea că patrimoniul se întemeiază pe un ansamblu de bunuri subsumate unui scop. Prin urmare, unitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale nu mai este asigurată de apartenența lor la un singur subiect de drept – persoana fizică sau juridică –, ci de un scop care determină realizarea ansamblului de drepturi și obligații patrimoniale, scop care asigură legătura de interdependență dintre acestea. Aşadar, patrimoniul devine un ansamblu de bunuri și datorii, de sine stătător, fără să aibă vreo legătură cu o anumită persoană (Josserand, 1938, p. 378). În acest mod, o persoană fizică sau juridică poate să stabilească mai multe astfel de scopuri în jurul cărora să grupeze drepturi și obligații patrimoniale distincte, deci poate avea mai multe patrimonii. În fiecare asemenea patrimoniu se regăsesc bunuri și datorii legate între ele prin scopul care trebuie atins cu ajutorul lor, scop conferit de titular.

În doctrina modernă s-a realizat o îmbinare a celor două teorii, impusă de necesitatea recunoașterii persoanelor juridice ca subiecte de drept de sine stătătoare, distincte de persoanele care le formează. În calitate de subiect de drept, orice persoană juridică se bucură de propriul său patrimoniu, fără să mai fie necesare o multiplicare a patrimoniului persoanelor care îl constituie și atribuirea (denumită afectare) unuia dintre aceste patrimonii persoanei juridice. În această direcție de gândire se înscrie teoria lui H. Speth, care operează pentru prima dată cu dualitatea patrimoniul general și patrimoniul de afectațiune (constituit în cazurile prevăzute de lege) al unei persoane fizice (Speth, 1958, p. 125). De asemenea, L.J. de la Morandière admite că o persoană fizică poate să aibă mai multe patrimonii prin afectarea unor bunuri proprii unei întreprinderi comerciale. (Această teză a fost exprimată în ediția revizuită de L.J. de la Morandière a Colin & Capitant, 1953, p. 44.)

În final, S. Guinchard analizează operațiunea de afectațiune (de atribuire) prin prisma indivizibilității patrimoniului, arătând că patrimoniul, fiind o valoare economică, este prin natura sa divizibil, putându-se diviza în diverse mase de drepturi și obligații (denumite mase patrimoniale), cum ar fi patrimoniul de afectațiune. În opinia sa, interesul colectiv bazat pe o comunitate de interese poate justifica coeziunea drepturilor și obligațiilor în cadrul patrimoniului de afectațiune. Dar numai un simplu interes colectiv nu poate justifica afectațiunea unor bunuri, ci este necesară recunoașterea colectivului de o autoritate publică, fie în temeiul legii, fie printr-o hotărâre judecătorească (Guinchard, 1976, p. 344).

➔ Analiza unor instituţii juridice conexe patrimoniului de afectaţiune: profesionist și întreprindere

Viziunea modernă asupra patrimoniului, care îmbină teoria patrimoniului unic și teoria patrimoniului-scop, este consacrată și în planul dreptului pozitiv de prevederile art. 2 din Codul civil al provinciei canadiene Québec (Rémillard, 1993, p. 5), precum și ale Codului civil român, care statuează la art. 31 alin. (1), cu valoare de principiu, că orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu. Pe cale de excepție, în anumite situații expres prevăzute de lege, acest patrimoniu personal poate face obiectul unei diviziuni sau afectațiuni, din care rezultă diverse categorii de mase patrimoniale, cum ar fi masele patrimoniale afectate exercitării unei profesii autorizate, masele patrimoniale fiduciare și altele asemenea (a se vedea art. 31 alin. (2) și (3) din Codul civil).

În temeiul art. 31 alin. (3) din Codul civil putem identifica drept gen proxim patrimoniul de afectațiune, iar diversele categorii de mase patrimoniale, enumerate mai sus, reprezintă diferențele specifice, guvernate de regimuri juridice proprii, stabilite prin legi speciale. Astfel, cu privire la masa patrimonială fiduciară, art. 31 alin. (3) din Codul civil face trimitere la dispozițiile titlului IV al cărții a III-a din noul Cod civil, în timp ce art. 33 reglementează instituția patrimoniului profesional individual.

Potrivit textului menționat anterior, patrimoniul profesional individual este acea masă patrimonială constituită în scopul desfășurării în mod individual a unei profesii autorizate. Din această formulare sintetică deducem în primul rând faptul că numai o persoană fizică poate dispune de o asemenea masă patrimonială de afectațiune, întrucât numai cu privire la acest subiect individual de drept caracterul individual al modului de exercitare a profesiei autorizate și, prin extrapolare, însuși conceptul de patrimoniu individual capătă sens. (Conform art. 25 alin. (2) din Codul civil, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile.)

În al doilea rând, patrimoniul profesional individual poate fi constituit exclusiv în scopul exercitării unei profesii pentru care s-a emis o autorizație. Condiția-premisă pentru constituirea acestei mase patrimoniale o reprezintă calitatea de profesionist, titular al unei profesii autorizate.

Prin noțiunea de profesionist, definită ca principiu la art. 3 din Codul civil, se înțelege persoana sau persoanele care exploatează o întreprindere și aceasta include categoriile comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, după cum se precizează la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, de aplicare a noului Cod civil.

Pe de altă parte, întreprinderea, în accepțiunea Codului civil, reprezintă exercitarea sistematică a unei activități organizate constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Din textul legal identificăm trei condiții cumulative necesare pentru existența unei întreprinderi, și anume să fie desfășurată o activitate prin care să se producă, să se administreze sau să se înstrăineze bunuri ori să se presteze servicii, care să aibă un caracter organizat și să fie exercitată sistematic.

Cum legiuitorul nu precizează ce înțelege prin desfășurarea sistematică și organizată a unei activități, trebuie să coroborăm prevederile art. 3 din Codul civil cu alte dispoziții legale pentru a clarifica sensul celor două trăsături ale modului de exercitare a activității. Astfel, la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare, se arată că întreprinderea este orice formă de organizare a unei activități economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii de concurenţă. Iar art. 2 lit. f) din OUG nr. 44/2008 precizează că întreprinderea economică (ordonanța reglementează o specie a întreprinderii, și anume întreprinderea economică) constă în acea activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

După cum putem observa, suntem în prezența unei întreprinderi economice în cazul în care întreprinzătorul (care potrivit art. 2 lit. e) din OUG nr. 44/2008 este acea persoană fizică ce organizează o întreprindere economică), din proprie inițiativă și pe riscul său, organizează factorii de producție în vederea desfășurării unei activități economice. Din textele legale citate înțelegem că ori de câte ori o anumită activitate economică este desfășurată într-o formă organizată realizată pe riscul unei persoane denumite întreprinzător avem de-a face cu o întreprindere, iar dacă oricare dintre aceste două elemente (organizarea și riscul) lipsește suntem doar în prezența unei activități umane realizate în afara cadrului organizatoric al unei întreprinderi.

Trebuie să avem în vedere și opiniile formulate în doctrină cu privire la noțiunea de întreprindere (a se vedea Lefter, 2007, p. 49). În concepția clasică (Finţescu, 1929, pp. 44-45; Bălescu, 1949, p. 107), întreprinderea era considerată un organism economic, condus de o persoană numită întreprinzător, care combină forțele naturii cu capitalul său și munca sa, în scopul producerii de bunuri și servicii. În doctrina contemporană (Căpăţână, 1990, pp. 18-20), întreprinderea nu mai este doar un organism economic, ci ea este considerată un grup uman, organizat și coordonat de întreprinzător, care, pe riscul său, pune împreună factorii de producție necesari (factori naturali, capital și muncă) în scopul realizării de bunuri, executării de lucrări și prestării de servicii în vederea obținerii de profit.

De asemenea, mai recent (Cărpenaru, 2007, p. 44), întreprinderea este gândită ca o formă de organizare în care se desfășoară în condiții aparte o anumită activitate economică, fără ca organismul economic și social în cauză să fie recunoscut ca subiect de drept. În plus, se mai consideră și că producția de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii poate fi organizată fie de o singură persoană, fie de mai multe persoane, în cadrul unei întreprinderi familiale sau al unei societăți, motiv pentru care subiectul de drept poate fi persoană fizică autorizată, întreprindere individuală sau întreprindere familială, ori societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990 (Cărpenaru, 2007, p. 44).

Având în vedere documentele elaborate de instituțiile Uniunii Europene și îndeosebi jurisprudența comunitară, în literatura de specialitate (Nourissat, 2004, pp. 203-206) au fost formulate o serie de criterii care definesc o întreprindere, cum ar fi: organizarea unitară de elemente umane, materiale și necorporale sub forma unei entități economice, realizată în nume propriu de o persoană care astfel își determină în mod autonom comportamentul pe piață, cu scopul de a desfășura activități economice. În această categorie se pot înscrie nu numai activitățile industriale sau comerciale, ci și profesiile liberale (CJCE, 2002) sau activitățile sportive profesioniste ori gestionarea unui fond de pensii (CJCE, 1995).

Putem concluziona că există o întreprindere ori de câte ori o persoană își asumă desfășurarea unei activități în mod repetat (nu accidental) și independent prin îmbinarea (organizarea) anumitor elemente în vederea obținerii unui rezultat, pentru care este autorizată. Pe această bază, persoana fizică dobândește statutul de profesionist (de exemplu, potrivit art. 1.446 din Codul civil, operează o prezumție de solidaritate în cazul obligațiilor profesionale, sau, conform art. 1.523 din acelaşi act normativ, pentru sumele de bani datorate în exercițiul profesiei debitorul este de drept în întârziere), care îi conferă titularului său un ansamblu de drepturi și obligații specifice, inclusiv vocația de a-și constitui un patrimoniu profesional individual, specie a patrimoniului de afectațiune.

Deoarece Codul civil nu definește conceptul de patrimoniu de afectațiune, ci face referire la diverse modalități de constituire a acestuia, vom recurge la dispozițiile art. 2 lit. j) din OUG nr. 44/2008, care definește patrimoniul de afectațiune drept totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor unei persoane fizice (având calitatea de persoană fizică autorizată, titular al întreprinderii individuale sau membru al întreprinderii familiale) afectate scopului exercitării unei activități economice și care constituie o fracțiune distinctă din patrimoniul titularului, separată de gajul general al creditorilor personali.

Prin urmare, patrimoniul de afectațiune reprezintă acea fracțiune distinctă din patrimoniul unei persoane fizice, separată de gajul general al creditorilor săi personali, alcătuită din totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor care sunt afectate unui scop bine determinat.

În cazul patrimoniului profesional individual, titularul său trebuie să aibă calitatea de profesionist individual – persoană fizică autorizată sau titular al unei întreprinderi individuale – autorizat în condițiile OUG nr. 44/2008 pentru a desfășura activități economice în mod independent.

Conform art. 33 din Codul civil, patrimoniul profesional individual nu poate fi constituit de o întreprindere familială, având în vedere că aceasta reprezintă o asociere a membrilor unei familii realizată în vederea desfășurării împreună de activități economice pentru a obține un venit. Aceasta nu înseamnă că întreprinderea familială nu are un patrimoniu de afectațiune, ci doar că acest patrimoniu excedează dispozițiile Codului civil. În acest caz suntem în prezența unui patrimoniu profesional comun, calificat în doctrină drept o modalitate juridică a patrimoniului, adică o masă patrimonială stăpânită în comun de titularii a două sau mai multe patrimonii distincte (Stoica, 2004, p. 77).

Patrimoniul profesional comun este alcătuit dintr-un ansamblu de drepturi și obligații patrimoniale afectat exercitării în comun a unei activități economice, cu privire la care fiecare titular deține o cotă-parte, determinată prin acordul de constituire (Stoica, 2004, p. 79). Patrimoniul profesional comun are un regim juridic distinct de patrimoniile membrilor întreprinderii familiale, drept pentru care creditorii personali ai acestora nu pot să își realizeze creanțele prin urmărirea bunurilor din acest patrimoniu.

În consecință, persoanele fizice care desfășoară activități organizate sub formă de persoană fizică autorizată, întreprindere individuală sau întreprindere familială pot să își divizeze patrimoniul în mai multe mase de drepturi și obligații patrimoniale (caracterul indivizibil al patrimoniului nu este negat de existența în cadrul aceluiași patrimoniu a mai multor mase de drepturi și obligații, fiecare cu un regim juridic distinct, toate având un element comun în persoana titularului lor, care exercită anumite prerogative asupra acestora – Stoica, 2004, p. 60), fiecare îndeplinind funcția de gaj general al unor categorii distincte de creditori chirografari, pe de-o parte creditori personali, iar pe de altă parte creditori profesionali. Fracțiunea afectată nevoilor activității economice va fi destinată gajului general al acelor creditori chirografari ale căror creanțe s-au născut din activitatea economică desfășurată de persoana fizică în calitate de persoană fizică autorizată, de titular al unei întreprinderi individuale sau de membru al unei întreprinderi familiale, potrivit art. 20 alin. (1) din OUG nr. 44/2008, care prevede că persoana fizică autorizată își garantează obligațiile rezultate din activitatea desfășurată cu patrimoniul de afectațiune, dacă a fost constituit, și în completare cu patrimoniul său.

➔ Regimul juridic al patrimoniului profesional individual

Potrivit dispozițiilor art. 33 din Codul civil, condițiile de constituire, de majorare sau de reducere și de lichidare a patrimoniului profesional individual sunt stabilite prin legi speciale, textul legal citat reprezentând norma generală prin care se stabilește cadrul de reglementare a acestei specii de patrimoniu. Prin urmare, regimul patrimoniului profesional este reglementat de OUG nr. 44/2008, care lasă la latitudinea titularului opțiunea constituirii acestuia prin alocarea unor active pentru desfășurarea activității sale economice.

În scopul constituirii patrimoniului de afectațiune, persoana fizică titulară trebuie să parcurgă o procedură specială, fie chiar în momentul înregistrării în registrul comerțului și autorizării funcționării formei de organizare a activității, fie ulterior, pe parcursul desfășurării activității. În vederea constituirii patrimoniului profesional se depune o declarație de constituire a patrimoniului de afectațiune la registrul comerțului, la care se atașează o serie de documente privind vărsămintele realizate sau bunurile afectate, în copii certificate privind conformitatea cu originalul (a se vedea Ordinul ministrului justiției nr. 2.594/C/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de ținere a registrelor comerțului, de efectuare a înregistrărilor și de eliberare a informațiilor). Pe parcursul desfășurării activității și în funcție de rezultatele obținute pot interveni majorări sau diminuări ale activului patrimoniului profesional, care vor fi de asemenea evidențiate în registrul comerțului.

Constituirea patrimoniului de afectațiune determină modalitatea în care profesionistul răspunde pentru obligațiile ce decurg din desfășurarea activității economice. Astfel, legea stabilește o ordine de preferință în cadrul procedurii de executare silită a patrimoniului profesional, statuată prin art. 20, art. 26 și art. 31 din OUG nr. 44/2008, precum și prin dispozițiile art. 2.324 alin. (4) din Codul civil. Deci numai creditorii ale căror creanțe au natură economică (a se vedea art. 20 din OUG nr. 44/2008) se vor îndestula din activul patrimoniului de afectațiune, iar în cazul în care creanțele lor nu au putut fi integral executate, aceștia vor trece la executarea activului patrimoniului personal al debitorului lor.

Persoana fizică autorizată și titularii întreprinderii individuale, respectiv membrii întreprinderii familiale vor evidenția în contabilitate bunurile, alte drepturi patrimoniale și obligațiile care fac parte din patrimoniul de afectațiune, denumit și patrimoniul afacerii.

➔ Concluzii

Așa cum s-a precizat în doctrina de specialitate (Lefter, 2009), reglementarea patrimoniului de afectațiune prezintă anumite neajunsuri, între care relevantă este eficacitatea diminuată a funcției acestui patrimoniu de gaj general al creditorilor ale căror creanțe rezultă din activitatea economică desfășurată de titular. Astfel, în cazul în care activul patrimoniului de afectațiune este neîndestulător pentru stingerea creanțelor rezultate din activitatea economică a unei persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale, creditorii profesionali se pot îndrepta împotriva patrimoniului personal al debitorului lor (PFA, titularul întreprinderii individuale sau membrii întreprinderii familiale). Cu alte cuvinte, patrimoniul de afectațiune nu prezintă un interes real pentru titularul său câtă vreme nu constituie temeiul unei limitări efective la activul său a răspunderii pentru datoriile ce decurg din activitatea economică, deci nu circumstanțiază riscul inerent unei asemenea activități.

Pe de altă parte, pentru constituirea patrimoniului de afectațiune trebuie să se parcurgă o anumită procedură, conform prevederilor OUG nr. 44/2008, ceea ce necesită alocarea de fonduri și timp pentru îndeplinirea formalităților la registrul comerțului.

Aspectele criticate mai sus ne determină să apreciem că întreprinzătorii persoane fizice sunt lipsiţi de un regim juridic protector, care să susțină dezvoltarea acestei categorii de profesioniști. De lege ferenda se impune ca patrimoniul profesional sau de afectațiune să constituie unicul gaj general al creditorilor profesionali, să reprezinte un veritabil scut cu ajutorul căruia să fie ocrotit patrimoniul personal al acestei categorii de agenți economici.

De altfel, pentru o asemenea soluție s-a optat în dreptul francez, prin adoptarea Legii nr. 2010-658 privind întreprinzătorul individual cu răspundere limitată. (Această lege a fost încorporată în Cartea V a Codului comercial francez, capitolul VI, art. L526-6 și următoarele, iar dispozițiile sale sunt aplicabile începând cu 1 ianuarie 2011.) Potrivit art. L526-6, orice întreprinzător individual poate să afecteze activității sale profesionale un patrimoniu separat de patrimoniul său personal, fără să înființeze o persoană juridică. Acest patrimoniu este alcătuit din ansamblul bunurilor, drepturilor sau garanțiilor ce aparțin întreprinzătorului individual care sunt necesare exercitării activității sale profesionale și pe care decide să le afecteze acestui scop. Un asemenea bun, drept, o asemenea obligație sau garanție nu poate intra decât în alcătuirea unui singur patrimoniu de afectațiune.

În concluzie, ca principiu general, patrimoniul personal constituie gajul creditorilor personali ai întreprinzătorului, în timp ce patrimoniul profesional reprezintă gajul creditorilor profesionali ai acestuia.

1. Aubry, C., Rau, C. (1873), Cours de droit civil français, vol. 6, Editura Cosse, Marchal et Billard, Paris.
2. Bălescu, C. (1949), Curs de drept comercial și industrial, București.
3. Căpăţână, O. (1990), Caracteristicile generale ale societăților comerciale, Dreptul, nr. 9-12, pp. 18-20.
4. Cărpenaru, S.D. (2007), Drept comercial român, ediția a VI-a, Editura Universul Juridic, București.
5. Colin, A., Capitant, H. (1953), Traité de droit civil, Editura Dalloz, Paris.
6. Finţescu, I.N. (1929), Curs de drept comercial, vol. 1, Bucureşti.
7. Gény, Fr. (1919), Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif, Editura LGDJ, Paris.
8. Guinchard, S. (1976), L’affectation des biens en droit privé français, Editura LGDJ, Paris.
9. Josserand, L. (1938), Cours de droit civil positif français, vol. 1, Editura Recueil Sirey, Paris.
10. Lefter, C. (2007), Considerații privind conceptul de întreprindere în economia de piață, Economie teoretică și aplicată, nr. 8, pp. 49-52.
11. Lefter, C. (2009), Ordonanța de urgență nr. 44/2008 – noutate și controversă în contextul dreptului comunitar, comunicare prezentată la Conferința științifică organizată de Departamentul de Drept din cadrul ASE.
12. Nourissat, C. (2004), Droit communautaire des affaires, Editura Dalloz, Paris.
13. Rémillard, G. (1993), Commentaires du ministre de la Justice: le Code civil du Québec, vol. 1, Editura Les Publications du Québec.
14. Speth, H. (1958), La divisibilité du patrimoine et l’entreprise d’une personne, Editura Desoer, Paris.
15. Stoica, V. (2004), Drept civil. Drepturile reale principale, vol. 1, Editura Humanitas, București.
16. CJCE, 16 noiembrie 1995, FFSA C-244/94.
17. CJCE, 19 februarie 2002, Cauza Wouters v Algemene Raad van de Nederlandse Orde van Advocaten, publicată în Repertoriul CJCE sub nr. C-309/99.
18. Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, publicată în Monitorul Oficial nr. 681/29.07.2004, cu modificările și completările ulterioare.
19. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial nr. 505/15.07.2011, cu modificările și completările ulterioare.
20. Ordinul ministrului justiției nr. 2.594/C/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de ținere a registrelor comerțului, de efectuare a înregistrărilor și de eliberare a informațiilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 704/16.10.2008.
21. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 328/25.04.2008, cu modificările și completările ulterioare.