În mod tradițional, actuala perioadă a fost și este marcată de reuniuni care au drept principal scop conturarea bilanțurilor pentru anul precedent. Chiar și simpla pronunțare a cuvântului bilanț te duce cu gândul, în primul rând, la clasica operațiune contabilă concretizată într-un document de sinteză care, sub forma cunoscutului tabel, consemnează dubla reprezentare a patrimoniului, în activ și pasiv. Sigur, n-am intenția – de fapt, nici n-are rost – să repet ceea ce constituie elemente ale ABC-ului profesiei, dar cuvântul bilanț asimilat și în alte tipuri de activități, cu obiectul și subiectul lor specifice, merită să fie pus în contextul actual, sub semnul unor procese și fenomene care interesează efectiv aproape toate elementele societății noastre.

Când se întrunesc pentru bilanț nu numai adunările generale statutare, legale ale entităților economice, precum și din unele domenii social-profesionale, asemenea CECCAR, ci și instituții ale administrației publice centrale cu un impact major până și asupra vieții cotidiene a „muritorilor de rând”, trebuie să recunoaștem că avem de-a face cu evenimente, cu adevărat, importante. Ele nu pot fi eludate decât cu asumarea riscului de a neglija tocmai structuri de decizie și de execuție de care depind multe dintre toate cele ce ni se întâmplă în postura de persoane, de familii, precum și în profesie.

O pledoarie pentru asigurarea unei minime informări despre bilanțurile efectuate, în ultimul timp, în ministere precum cele de Interne și Apărare, la Parchetul General, la DNA, la DIICOT, la ANAF, ca să dau doar câteva exemple, se impune deoarece nu ne pot fi indiferente preocupări care vizează apărarea țării, asigurarea securității naționale, dar și a persoanei, respectarea ordinii publice, a principiilor și regulilor statului de drept.

În general, sunt numite instituții de forță, pentru a se sublinia că dețin și mijloacele legale, materiale, umane care le conferă, direct și indirect, responsabilitatea pentru respectarea, protejarea și consolidarea valorilor noastre naționale, ale grupurilor de interese dezirabile, familiale și personale. Toate sunt înscrise în Constituția României.

Cu această precizare cred că se deschide o discuție care doar aparent este teoretică. Drepturile constituționale nu sunt și, de fapt, nu trebuie să fie abstracțiuni. La oricare dintre ele ne vom referi, vom constata, lesne, că ne interesează, în cel mai înalt grad, să ni se respecte, să ni se garanteze și, după caz, să ni se ocrotească (le menționez în succesiunea din textul Constituției) asemenea drepturi cum sunt cele care privesc, înainte de toate, viața însăși, integritatea fizică, dar și libertatea individuală cucerită cu atâtea jertfe, libera circulație, respectarea vieții intime, familiale, private, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, la învățătură, accesul la cultură, la ocrotirea sănătății, la un mediu sănătos, la vot, de a fi ales, la asociere, la muncă și protecție socială, la grevă, la proprietatea privată, la moștenire și multe altele. Când sunt trecute în revistă toate aceste drepturi constituționale, avem în față un tablou complex pe care deseori îl ignorăm. Oare cum sunt respectate aceste drepturi sau, mai bine zis, cum sunt încălcate, în condițiile în care avem atâtea și atâtea instituții create și finanțate din ban public tocmai pentru a se asigura, aici, pe plaiurile mioritice, triumful legii, libertatea și prosperitatea fiecăruia și a celor mulți?

Este adevărat că, în vederea sublinierii preocupărilor pentru respectarea Constituției, în litera și spiritul ei, la cele mai multe ședințe de bilanț au participat demnitarii cu cel mai înalt rang în stat. Este un element care nu poate fi, nu trebuie să fie subapreciat, nesocotit. Dar mai departe?

S-au făcut referiri la contextul actual, la recrudescența terorismului, la acutizarea unor fenomene sociale deosebit de nocive, dar acea imagine de ansamblu privind drepturile prevăzute în Constituție a lipsit, nu prea s-a coagulat. Și aceasta, în condițiile în care din niciun discurs public nu lipsește sintagma „statul de drept”.

Și ar mai fi ceva important de semnalat. Fără să se constate o serie de rezultate, unele chiar remarcabile, atrage atenția tonul triumfalist al unor evaluări. Formule precum „pe deplin”, „în totalitate”, „fără erori”, „intransigență maximă”, „cele mai înalte cote de competență” nu pot avea, ca să zic așa, o acoperire totală în fapte. De aceea am reținut aprecierea directorului SRI, și anume: „suntem performanți, dar nu perfecți”. Nu este vorba aici numai despre modestie, ci și despre realism, despre posibilitatea fiecăruia și a tuturor de a se autodepăși.