Winnie Mandela s-a născut sub numele de Nomzamo Winifred Madikizela la 26 septembrie 1936, în Bizana, un sat rural din districtul Transkei al Africii de Sud. S-a mutat la Johannesburg în 1953 pentru a studia la Jan Hofmeyr, școala pentru asistență socială. Africa de Sud era dominată de un sistem numit apartheid, în care cetățenii cu descendență indigenă africană erau supuși unui sistem aspru de caste și în care descendenții europeni se bucurau de mai multe privilegii, un sistem de sănătate și libertate socială.

Winnie și-a finalizat studiile și, deși a primit o bursă pentru studii în America, a decis să lucreze ca prima persoană de culoare asistent social la Spitalul Baragwanath din Johannesburg. Profesionistă dedicată, ea a ajuns să cunoască, prin munca depusă pe teren, starea deplorabilă în care se aflau mulți dintre pacienții ei.

La mijlocul anilor 1950, Winnie l-a cunoscut pe avocatul Nelson Mandela care, la acea vreme, era liderul Congresului Național African – o organizație ce avea drept scop eliminarea sistemului apartheid al segregației rasiale. Cei doi s-au căsătorit în iunie 1958 în ciuda îngrijorărilor pe care le avea tatăl lui Winnie cu privire la diferența de vârstă dintre cei doi, dar și cu privire la implicarea politică a lui Mandela. După nuntă, Winnie s-a mutat în casa lui Mandela, în Soweto. Ea a devenit cunoscută legal ca Winnie Madikizela-Mandela.

Nelson Mandela a fost arestat frecvent pentru activitățile sale și a devenit o țintă a guvernului încă de când era proaspăt căsătorit. În 1964 i s-a dat o sentință pe viață, lăsând-o pe Winnie Mandela să le crească singură pe cele două fete ale lor, Zenani și Zindzi. Acela a fost momentul în care Winnie a jurat să ajute în continuare la eliminarea apartheidului. Ea s-a alăturat Congresului Național African și și-a trimis copiii într-un internat din Swaziland pentru a le oferi un mediu mai liniștit.

Monitorizată de guvern, Winnie a fost arestată în baza Actului pentru suprimarea terorismului și a petrecut mai bine de un an la izolator, unde a fost torturată. După eliberare și-a continuat activismul și, drept urmare, a mai fost întemnițată de câteva ori. După revolta din Soweto din 1976, în urma căreia sute de studenți au fost omorâți, ea a fost forțată de guvern să se mute în orașul de graniță Brandfort în 1977, sub arest la domiciliu. Ea a descris experiențele ca fiind respingătoare și devastatoare, însă nu a renunțat, așa cum a declarat în 1981 pentru BBC într-un interviu despre forța economică neagră din Africa de Sud și puterea ei de a răsturna sistemul.

În 1985, după ce casa i-a fost incendiată, Winnie s-a întors în Soweto și a continuat agitarea populației împotriva regimului chiar și în timpul interzicerii media de către guvern. Acțiunile ei i-au consolidat titlul pe care l-a primit de „mamă a națiunii”. Însă Winnie a devenit cunoscută și pentru susținerea represaliilor împotriva negrilor care colaborau cu regimul apartheid. În plus, grupul ei de bodyguarzi, Clubul de fotbal Mandela United, și-a consolidat reputația de brutalitate. În 1989, un băiat de 14 ani, Stompie Moeketsi, a fost răpit de Club și mai târziu omorât.

Printr-o serie de manevre politice și scandalizări internaționale, Nelson Mandela a fost eliberat în 1990, după 27 de ani de închisoare. Anii de separație și frământările sociale au distrus iremediabil căsnicia soților Mandela, cei doi separându-se în 1992. Înainte de aceasta, Winnie Mandela a fost condamnată pentru răpirea și agresarea lui Moeketsi, însă, în urma apelului, cei 6 ani de închisoare au fost reduși la o amendă.

Chiar și cu o condamnare, Winnie Mandela a fost aleasă președinte al Congresului Național African Liga Femeilor. Apoi, în 1994, Nelson Mandela a câștigat alegerile prezidențiale, devenind astfel primul președinte de culoare al Africii de Sud. Winnie a fost numită ministru adjunct al Artelor, Culturii, Științei și Tehnologiei. Totuși, afilierile ei și faptul că era văzută ca o radicală l-au determinat pe Mandela să o îndepărteze din poziția ei în cabinet, în 1995. Cuplul a divorțat în 1996, petrecând puțini ani împreună din cei 40 de ani de căsătorie.

Winnie Mandela a apărut în fața Comisiei naționale pentru adevăr și reconciliere în 1997 și a fost găsită vinovată pentru „mari violări ale drepturilor omului” privind omorurile și torturile implementate de bodyguarzii ei. A fost realeasă în Parlament în 1999, dar a fost condamnată pentru fraude economice în 2003. Și-a dat demisia, deși condamnarea a fost mai târziu anulată.

Winnie continuă să fie o apariție controversată în media. În 2010, într-un interviu în ziarul Evening Standard, i-a criticat aspru pe arhiepiscopul Desmond Tutu și pe fostul ei soț, exprimându-și dezacordul față de decizia lui Nelson de a accepta Premiul Nobel pentru Pace împreună cu fostul președinte sud-african, F.W. de Klerk. Winnie a negat mai târziu că ar fi făcut asemenea declarații. În 2012, presa britanică a publicat un e-mail al lui Winnie Mandela, în care aceasta critica Congresul Național African pentru tratamentul la care a supus clanul Mandela.

Cu toate aceste conflicte, Winnie Mandela este încă respectată pentru rolul pe care l-a jucat în eliminarea politicii opresive din Africa de Sud. Povestea ei a fost subiectul unor opere, cărți și filme. Winnie a fost portretizată de diverse actrițe în numeroase producții. Rolul ei a fost interpretat de actrițe precum Alfre Woodard – în filmul de televiziune Mandela din 1987, de Sophie Okonedo – în filmul Doamna Mandela din 2010, și de Jennifer Hudson – în filmul Winnie din 2011, produs de Bishop T.D. Jakes.

Autoarea este istoric și producător al emisiunii
PE AXA TIMPULUI la RADIO LIGHT