În dimineața zilei de 19 august a.c., cineva care a dorit să rămână în anonimat a pus un splendid coș cu flori pe postamentul statuii lui George Enescu de la colțul străzii care poartă numele marelui nostru muzician cu Bulevardul Magheru. Statuia care ni-l înfățișează pe cel numit, pe bună dreptate, „Luceafărul muzicii românești” într-un moment de reverie nu impresionează prin dimensiuni, ci prin mesajul pe care ni-l transmite în timp și spațiu: cum și cât de mult prețuim adevăratele valori moștenite de la străbuni? Coșul cu flori atesta existența printre contemporani (melomani sau nu) a unor semeni de-ai noștri care – fără ostentație, fără intenția de a „ieși în față” – prețuiesc sincer și emoționant personalitățile emblematice ale culturii naționale și universale.

Așadar, 19 august 2020 a fost ziua în care s-au împlinit 139 de ani de la nașterea lui George Enescu. Fără să fie proclamată oficial, această zi i s-a dedicat prin manifestări cultural-artistice, desfășurate, în limitele impuse de starea de alertă, spre cinstirea memoriei celui care a exprimat, ca nimeni altul, atât prin compozițiile sale nemuritoare, cât și prin prodigioasa activitate de dirijor, violonist și pianist, ceea ce Eminescu a întruchipat prin vers. Nu numai scurta distanță dintre locul unde este amplasată statuia lui George Enescu și Ateneul Român, templul muzicii românești, în fața căruia se înalță statuia lui Mihai Eminescu, face legătura dintre cele două cariatide ale culturii românești în „concertul” internațional, ci – mai cu seamă – ni se relevă conștientizarea faptului că avem a ne bucura, noi și cei care ne vor urma, de o zestre de frumos, de înaltă trăire spirituală, generată de o tradiție cu nimic mai prejos decât a altor popoare.

Tocmai reliefarea acestor adevăruri perene a determinat un foarte mare număr de muzicologi, de istorici ai artei, de interpreți și actori, de literați și artiști plastici să participe la pregătirea și desfășurarea unui maraton enescian la un post public de televiziune. De-a lungul întregii zile de 19 august a.c. s-a desfășurat, fără întrerupere, un serial de emisiuni de toate genurile dedicate lui George Enescu. A reprezentat, incontestabil, o performanță profesională, însă ceea ce a primat nu a fost capacitatea de acoperire a unui spațiu publicistic și artistic atât de vast, ci calitatea întregului program.

Un vast material documentar, în special de arhivă, a prezentat locurile legate de viața și opera lui George Enescu, de la casele memoriale din Liveni (acolo unde s-a născut genialul muzician), Mihăileni, Dorohoi și Botoșani până la Teșcani și Sinaia (Cumpătu). Despre fiecare dintre aceste locuri, aproape sacre, s-au depănat emoționante povestiri, iar când s-a ajuns la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, acum Muzeul Național „George Enescu”, s-a auzit, parcă, un final apoteotic de simfonie.

Odată cu înfățișarea unor momente cu adevărat inedite din viața și creația enesciană, filmele documentare și comentariile invitaților ne-au oferit un veritabil regal muzical și, totodată, surse de reflecții pe cele mai diverse teme existențiale. Și aceasta, pentru că George Enescu a fost și un gânditor profund, un membru al Cetății, deopotrivă, în accepția clasică, antică și în cea modernă. Bunăoară, filmele documentare au dezvăluit nu numai o impresionantă serie de acte caritabile ale lui George Enescu și gesturi memorabile (precum recitalul de vioară la căpătâiul pictorului Ștefan Luchian, în locuința acestuia, situată nu departe de triunghiul Ateneul Român – Strada George Enescu – Palatul Cantacuzino), ci și luări de poziție ferme în combaterea deviațiilor extremiste și în susținerea democrației autentice. A sintetizat crezul, convingerile, idealurile sale prin cuvintele gravate în memoria colectivă: „Mi-am slujit țara cu armele mele: pana, vioara și bagheta”. Toate s-au dovedit a fi „arme magice”.

(Copyright foto: 123RF Stock Photo)